Help - Cauta - Membri - Calendar
Versiune intreaga: Psihiatria-arma politica?
Hotnews.ro Forum > Actualitati > de toate, amestecate
pagini: 1, 2
argatu ioan
ISTORIA TRAGICA A PSIHIATRIEI ROMANESTI IN PERIOADA COMUNISMULUI
Dr.I.Cucu


Lucrarea noastra se refera la Monografia tipariat la sfarsitul anului 2005 si intitulata „PSIHIATRAIA SUB DICTATURA;
O CARTE ALBA A PSIHIATRIEI COMUNISTE ROAMNESTI”

Lucrarea a aparut dupa 14 ani de asteptare,invingand obstacole si adversitati insurmontabile si opozitia fata de adevar a nomenclatura psihiatriei noastre,inclusiv a autoritatilor romanesti.

Ea a fost publicata pe internet in foarte multe Forumuri si avand o cota de vizitare de peste 30.000 de vizitatori.

Utilizarea psihiatriei in perioada comunismului ca arma politica face parte din istoria tragica a psihiatriei romanesti,de care generatia de astazi si mai ales generatiile viitoare trebuie sa ia cunostinta.

Utilizarea psihiatriei politice in lagarul comunist( Romania a reprezentat doar o metastaza a acestor crime comuniste) s-a facut in mod sistematic si a avut la baza premize teoretice si o practica bine pusa la punct.

Pe baza studiului facut am cautat sa devoalam aceste mecanisme a unui stat totalitar,devenit o adevarata organizatie criminala,domeniu in care doar statul fascist a mai reusit aceasta performanta.

Privit,din punct de vedere teoretic,ca şi în alte ţări comuniste, în România, trei structuri particulare dictaturii au forţat limetele psihiatriei:
1. Caracterul totalitar al statului;
2. Locul ocupat de către ideologie în toate domeniile;
3. Teama viscerală a regimului de a nu-şi pierde puterea şi privilegiile.
Astfel, pe de o parte, individul nu avea drepturi, iar partidul era singurul care decidea, inclusiv în a considera pe un individ nebun, iar pe de altă parte ştiinţa,in cazul nostru psihiatria, era supusă - ca să nu spunem servitoarea - ideologiei.
Dar psihiatrul care interna un opozant politic sub pretext de schizofrenie sau paranoia se implica în mod conştient în politica statului totalitar de la care aştepta de fapt anumite atitudini care să-i aducă avantaje.
Apologeţii “psihiatriei socialiste” explicau aceste “particularităţi” ale actelor lor prin aceea a existenţei unor deosebiri “esenţiale” faţă de psihiatria “burgheză”, adică aceea care se practică în Occident. Acest lucru a stat la baza respingerii fără discernământ sau argumente ştiinţifice a conceptelor psihologice şi sociologice din psihiatria română.
Fundamentarea ideologica a abuzului politic in psihiatria noastra s-a bazat pe cateva elemente introduse de totalitarismul comunist:

1.structura “moralei socialiste” şi a relaţiilor de drept în sistemul comunist-totalitar,
2. postulatele teoretice pe care s-a bazat construirea “psihiatriei socialiste”, care a devenit apoi o psihiatrie a abuzului şi o aliată a statului totalitar.

Pentru comunişti socialismul trebuia să însemne însă o nouă morală, adică principii noi în care trebuia să se încadreze societatea viitorului. Aceste principii rezultau, după ideologia comunistă, pe baza studierii filozofiei marxiste, ale cărei concepte aveau peste 150 de ani. “Principiile morale” nu se realizau graţie unor transformări interioare ale individului în contact cu “cea mai dreaptă societate”, ci invers, individul, în mod artificial, trebuia “să corespundă” principiilor filozofului de acum 150 de ani până la stadiul când el s-ar fi numit “om nou”.
“Cultul maselor”, ca şi masificarea individului au condus la principii de drept aberante, aşa cum ar fi: aderenţa principială a întregului popor la socialism, superioritatea socialismului şi mersul implacabil al oricărei societăţi spre socialism.
Aceste aberaţii denumite cu termenul de “noi principii” ale societăţii socialiste au pus ştiinţa dreptului în faţa unor probleme pe care omenirea nu le mai cunoscuse, iar etica psihiatrică a trebuit să se subordoneze acestei noi morale şi să considere opoziţia politică sau religioasă ca făcând parte din psihopatologie.

În acest cadru se înscriu relaţiile dintre psihiatrie şi dizidenţa politică, precum şi teoriile politizante ale psihiatrilor care au servit securitatea şi partidul comunist.
A avea idei contra regimului, a persista în acestea reprezenta pentru torţionarii psihiatriei româneşti un comportament patologic de tip paranoid. Rezultă în realitate că în socialism numai conformiştii puteau aspira la normalitate.
“Noua morală”, cu afirmarea socialismului infailibil şi invincibil, a făcut să se pună în practică aşa-zisa represiune "aseptică”, adică o represiune pur medicală, pentru a camufla anumite faţete ale regimului de represiune, reuşind astfel să târască psihiatria românească pe drumul celei mai mari mistificări şi încălcări de etică medicală.
Trei probleme din acest domeniu ni se par mai importante, psihiatria fiind aici profund implicată:
a. ingineria socială comunistă;
b. instituţionalizarea minciunii şi a dublului standard;
c. transformarea psihiatriei într-o servitoare a regimului şi a sistemului represiv comunist.
Dacă individul avea o credinţă religioasă sau un anumit crez politic, acest lucru nu numai că nu era acceptat de către societatea comunistă, dar pentru psihiatria comunistă ele trebuiau să devină subiecte de diagnostic clinic. Coeziunea umană, prietenia, încrederea în figuri protective, cum ar fi trebuit să fie de exemplu medicul, trebuiau să fie sistematic distruse. Nimic nu trebuia să te sprijine în faţa sistemului comunist.

Instituţionalizarea minciunii şi a vieţii cu dublu standard.Astfel, sistemul minciunii instituţionalizate în comunism, prin asiduitatea lui urmărea înfrângerea repulsiei fireşti şi, ca atare, înlăturarea principalului suport al respectului de sine, a conştiinţei libertăţii şi demnităţii persoanei. De ce nu, aceasta ar fi fost şi situaţia celor câţiva psihiatri care s-au pus în slujba dictaturii.
Întreaga existenţă în societate comunistă era supusă, deci, unui dublu standard, existând şi fiind nevoie permanent să accepţi diferenţa dintre perceperea realităţii şi ceea ce trebuia să se spună.
In organizarea unui abuz psihiatric,apologetii psihiatriei comuniste au folosit 2 modele teoretice depasite din punct de vedere stiintific,pe care le-au ideologizat ca fiind exemple de aplicare a metrialismului dialectic in psihiatrie:
a. Un model pur biologic - modelul medical - moştenit din psihiatria clasică germană de la începutul acestui secol, dar care va fi prelucrat în manieră ideologică marxistă.
b. Un model carceral al instituţiei de tratament psihiatric cu respingerea conceptelor psihologice şi sociologice în domeniul terapiei şi instutuţiei de tratament. Modelul a fost preluat, de asemenea, din istoria psihiatriei clasice (azilul psihiatric fiind o instituţie specifică evului mediu.

ABUZURILE PSIHIATRIEI POLITICE DIN ROMÂNIA

Abuzul politic de psihiatrie nu este, deci, odios pentru că a existat şi nici chiar prin frecvenţa sa mare, ci pentru faptul că în ţările comuniste el a fost organizat de către stat care, prin aceasta, a devenit o adevărată “organizaţie criminală”, implicând funcţionari oficiali (activişti de partid, medici în calitate oficială, organele represive ale statului, inclusiv Magistratura). O asemenea crimă organizată de către stat nu a mai fost cunoscută în istoria umanităţii.
1. Practica abuzului politic în psihiatrie

a. Rolul psihiatrului în abuz
În urma studiului pe care l-am întreprins ne-a apărut ca pregnantă următoarea clasificare care implică şi o anumită gradare a responsabilităţii:
1. Psihiatrii care au constituit oficialitatea din psihiatrie (nomenclatura) - în strânsă colaborare cu Securitatea şi cu organele de partid -, ei înşişi ocupând mari funcţii de conducere în partid şi poate şi diferite grade în Securitate. Ei sunt aceia care au organizat conştient represiunea psihiatrică în teorie şi practică.
2. Psihiatrii dizidenţi sau opozanţi, în număr foarte mic (cel puţin cei cunoscuţi), înţeleşi, dar nesusţinuţi activ de marea masă a psihiatrilor. Ei au criticat sistematic sau sporadic abuzurile sau au iniţiat propria lor mişcare de dezideologizare, neoficial sau cu acoperire, dar toţi au criticat psihiatria oficială şi pe exponenţii ei.
3. Marea masă a psihiatrilor oneşti, dar dezinteresaţi şi dezinformaţi, tributarii psihologiei “de cuşcă”, alipiţi adesea în manieră colonială “profesorilor” din zona lor geografică, pentru micile avantaje administrative sau pentru o viaţă liniştită.
Din primul grup fac parte puţini indivizi, poate o duzină, dacă scădem din aşa-zişii oficiali acele personalităţi de cultură pe care comuniştii le foloseau mereu ca “papuşniki”, cum îi numea Lenin, sau mai degrabă ca “tovarăşi vremelnici de drum”. Care era motivaţia acestei colaborări cu sistemul politic comunist? Din acest punct de vedere am putut dezvălui următoarele motivaţii:
1.Motivaţia ideologică, sinceră sau oportunistă, de credinţă în idealul comunist şi de loialitate faţă de partid. Pentru aceşti indivizi criticarea partidului sau a socialismului putea constitui un fenomen de inadaptabilitate socială sau chiar de boală mintală. Din aceste motive ei vor eticheta pe indivizii supuşi “tratamentului” lor ca suferinzi de schizofrenie sau paranoia
2. Dorinţa de promovare profesională, care le dădea putere şi influenţă, satisfacerea ambiţiilor, beneficii pentru o viaţă mai bună şi, adesea, ambiţia lor depăşea sfera psihiatriei, dorind să devină miniştri, deputaţi şi chiar membri ai Comitetului Central.
3. Calificarea lor politică a determinat numirea în funcţii, în timp ce calificarea psihiatrică era subsidiară. Din aceste motive trebuia mereu să-şi reînnoiască dovezile de ataşament faţă de partid şi de ideologie.
4. Partidul va promova cadre devotate şi de încredere în primul eşalon al psihiatriei pentru a facilita controlul său şi al Securităţii. În prima fază, studiile în U.R.S.S. erau absolut necesare, deoarece la ataşamentul faţă de partid în acea epocă era neapărat nevoie şi de dovedirea ataşamentului faţă de Uniunea Sovietică.
Ca urmare a colaborării, psihiatrul nomenclaturist primea ca beneficiu un salariu dimensionat la maximum, plecări în străinătate, vile de vacanţă, acces la magazine speciale, bunuri de lux şi alte recompense pentru serviciile aduse. Din aceste motive, unii dintre ei au devenit adevăraţi apologeţi ai comunismului chiar şi pe plan internaţional, prin atitudinea de la diferitele congrese psihiatrice.
Psihiatrii dizidenţi au fost puţini la număr şi au criticat deschis sau voalat regimul, mai ales utilizarea psihiatriei împotriva dizidenţilor politici. Unii au fost pedepsiţi sever, alţii siliţi să emigreze, li s-au organizat procese publice şi chiar înscenări judiciare. Mai ales cei rămaşi în ţară au fost marginalizaţi, nu au mai fost promovaţi, li s-a luat dreptul de a publica. Alţi dizidenţi s-au grupat în mici grupuri mai mult sau mai puţin oficializate şi au reuşit să aibă o oarecare activitate în presă, au publicat unele lucrări în regie proprie. S-a plătit un mare preţ, dar dizidenţii şi-au asumat acest risc.
Dizidenţa “pasivă” a fost, de asemenea, una din căile de luptă. Astfel, mulţi psihiatri aveau o atitudine binevoitoare şi chiar de “fraternizare” cu dizidenţii internaţi, acest lucru fiind afirmat de mulţi dintre dizidenţii internaţi la psihiatrie.
Psihiatrii neangajaţi reprezentau majoritatea absolută. Comportamentul lor de compromis era motivat prin frică, uzând de procedee de denegare şi raţionalizare pentru a evita dureroasele probleme etice. Dar frica şi compromisul caracterizau în fapt întreaga populaţie a ţării şi poate de aceea reprezentau o scuză şi pentru psihiatri.
Psihiatrii conformişti cunoşteau normele şi convenienţele societăţii comuniste româneşti şi ştiau că un pas greşit era plin de riscuri. De aceea, prima lor grijă a fost să evite a avea de-a face cu dizidenţii, iar dacă acest lucru nu putea fi evitat, dădeau vina pe “circumstanţe”. Mulţi au căutat să răspundă la cererile nomenclaturii printr-o înţelegere tacită faţă de ceea ce aceasta pretindea. Pe de altă parte, era greu de crezut că, fiind psihiatri, puteau evita total riscul de a avea de-a face cu dizidenţii. Adesea, neputând evita contactul cu ei, puteau juca o şaradă de maniera următoare: ”Ştiu că nu eşti bolnav psihic şi că nu trebuie să te internez, dar gândeşte-te ce ai păţi dacă te-aş da pe mâna lor şi ce rău mi-ai face şi mie. Nu pot face mai mult, şefii mă supraveghează, dar să ştii că eu urăsc mizeria aceasta. Amândoi suntem în aceeaşi barcă”.

b. Amploarea şi formele abuzului
În urma studierii cazuisticii de care am beneficiat, a anchetelor întreprinse şi a documentelor studiate, am putut alcătui următoarea clasificare a abuzului psihiatric care s-a practicat la noi:
1. Internările legate de evenimentele politice au avut frecvenţa cea mai mare şi au fost cele mai nocive, şicanând şi intimidând mase de sute de oameni sănătoşi sau limitrofi, inclusiv pacienţi în stare de remisiune de ani de zile. Astfel, în spitalul psihiatric, erau internaţi indivizi sănătoşi sau marginali, dar, în toate cazurile, elementul comun era posibilitatea folosirii ocaziei acelui eveniment politic pentru o manifestaţie ostilă contra regimului. 2. Acţiuni ilegale în scopuri politice la persoane care au avut o boală mintală. Din acest punct de vedere, cercetarea noastră a identificat următoarele categorii:
a. Diagnostice manipulate din motive politice, referitoare la necesitatea de spitalizare, cum ar fi schizofrenia, paranoia etc. Cu cât simptomele erau mai negative, cu atât mai clar era că pacientul “nu are conştiinţa bolii sale”.
b. Tratamentul cu neuroleptice sau cu electroşoc fără motivaţie medicală. Din când în când, deţinuţilor din închisorile comuniste sau din spitalele de psihiatrie li se administrau electroşocuri sau neuroleptice, deşi acest lucru nu era necesar.
c. Secţiile psihiatrice bine păzite, care existau la cele mai multe din spitalele judeţene, dar existau şi secţii sigure, complet izolate, secţii în care numai personalul medical şi oficialii cu regim special aveau acces.
d. Instituţii specializate, destinate “tratamentului” special al dizidenţilor. În România au avut această tristă notorietate Spitalul din Gătaia mai ales în anii ‘50, spitalele Poiana Mare, P. Groza, Răducăneni, Bălăceanca etc.
e. Abuzul de diagnostic în favoarea bolnavului. Un număr de medici susţin că în perioada comunismului au practicat false diagnostice pentru a salva pacienţii de la o situaţie mai proastă care i-ar fi aşteptat. Este o situaţie încă neclarificată din punctul de vedere al eticii şi moralei medicale, mai ales că în toate aceste cazuri însuşi psihiatrul ar fi riscat foarte mult.
3. Legislaţia ca factor de încurajare a abuzului a fost, de asemenea, un lucru important. Structurile legale ale anilor de dictatură din România erau astfel gândite încât puteau facilita abuzurile psihiatrice.
Într-adevăr, potenţele abuzive sunt încurajate de legile privitoare la declararea incapacităţii mentale a unui individ. Acest lucru este deosebit de evident în Legea nr. 3/1978 care permite sechestrarea în caz de urgenţă medicală. Astfel, aşa-zisele urgenţe medicale erau transformate în urgenţe de ordin politic şi aceasta pe temeiul reţinerii pe motiv de boală.
Decretul 12/1965 prevedea internarea pentru “periculozitate” pe baza unor declaraţii luate de la vecini sau de la membrii familiei, fără ca individul să poată face recurs faţă de aceste acuzaţii. Tribunalul judeca în şedinţă închisă, fără a asigura apărarea sau probatoriul. Acuzaţiile puteau fi aduse de către rude, prieteni, dar şi de autorităţi. La fel, Decretul 313/1980 prevede posibilitatea tratamentului obligatoriu la indicaţia unui singur psihiatru, care putea fi uşor supus presiunilor autorităţilor. Mai mult, în cazul acestui decret, întreaga acţiune de privare de libertate a individului era delegată organului sanitar, în timp ce Securitatea dirija din umbră, asta ca urmare a criticilor aduse Decretului 12/1965.

4. Declaraţii sperjure motivate politic. O grea problemă se ridica atunci când diagnosticul se stabilea pe baza unor “mărturii” în care se implicau diferite persoane oficiale şi care se prezentau cu propria lor versiune privind faptele.

2. Prelucrarea materialului studiat

Studierea detaliată a lotului de cazuri de care ne-am ocupat a pus în evidenţă următoarele aspecte importante, pe care le vom prezenta în continuare:

a. Internarea abuzivă
Primul pas în abuzul politic psihiatric l-a constituit internarea abuzivă. Internarea abuzivă a survenit în momentul când dizidentul a venit în conflict cu sistemul politic comunist şi când securistul chema pe psihiatru să se pronunţe dacă acest comportament poate fi considerat ca anormal. Din moment ce acest aviz era dat, statutul dizidentului se schimba, el devenind un bolnav mintal căruia i se puteau aplica măsurile de internare forţată, electroşocuri, neuroleptice, măsuri de contenţie etc.
În mod normal, cazurile erau aduse la psihiatru în mai multe feluri:
1. Procedura civilă cu internarea directă ”curată” pentru actul de dizidenţă pe care psihiatrul îl transforma într-un fenomen psihopatologic. În aceste situaţii puteau apărea următoarele categorii:
- dizidentul făcea o anumită faptă, era dovedit, arestat şi internat în spital, iar apoi supus unei expertize psihiatrice pentru a se confirma “boala psihică”. Pentru aceasta Securitatea putea face o cerere formală, dar de cele mai multe ori aducerea dizidentului la spital era suficientă pentru psihiatrul conformist care înţelegea ce trebuie făcut;
- dizidentul era reclamat de vecini, rude şi chiar de soţie. Era chemată miliţia, dizidentul era dus la secţie, unde ofiţerul de serviciu îşi dădea avizul şi persoana era dusă la spital împotriva voinţei sale.;
- răpiri de pe stradă, de la locul de muncă sau domiciliu, fără mandat de arestare. Persoana era dusă la spitalul de psihiatrie fără explicaţii şi fără un consult medical prealabil.
2. Procedura penală - când dizidentul era arestat pentru o presupusă faptă de drept comun şi transferat la psihiatrie pentru scopuri "medicale".
3. Procedura prin care dizidentul era judecat şi condamnat pentru fapte presupuse a fi de drept comun, dar transferat ulterior din închisoare în spitalul de boli psihice.

b. Evenimentele care au determinat internarea
Elementul comun al acestor internări abuzive a fost acela că cetăţenii respectivi au dorit să-şi exercite drepturile garantate de Constituţie în mod paşnic (dreptul de a manifesta, dreptul la credinţă, la crez politic, la petiţionare), dar organele de represiune, servind scopurile totalitarismului, s-au opus exercitării libere şi paşnice a acestor drepturi. Pe baza studiului efectuat, s-au putut sistematiza principalele tipuri de acte justificative ale internărilor.
# Activităţi cu caracter politic. Constituţia comunistă nu se opunea formal exercitării de către cetăţeni a activităţilor politice. Totuşi, în practică, orice activitate politică, cu excepţia celor dirijate de către partid, erau interzise. Iată câteva exemple de motivare politică a internărilor: activităţi pentru apărarea drepturilor omului; formarea unor organizaţii sindicale sau a unor partide hibride de 3 - 4 membri; critici verbale sau în scris la adresa politicii partidului comunist sau a unor conducători de partid şi de stat; criticarea violării drepturilor muncitorilor (salarii, orar de muncă, activităţi voluntare etc; afişarea de lozinci, tipărirea de manifeste în care se exprimau opinii critice; citirea unor cărţi sau reviste interzise de autorităţi.
# Cereri insistente de emigrare. Foarte mulţi dizidenţi au fost internaţi pentru încercări repetate de a trece graniţa şi chiar pentru insistenţele deosebite de a emigra. De asemenea, insistenţa de a pătrunde în ambasade putea să fie considerată o boală mentală.
# Activităţi religioase - practicarea unor religii altfel decât în tăcere şi în localurile de cult era condamnat fie ca delict (propagandă religioasă), fie era considerat ca un fenomen psihopatologic - paranoia. Aici au intrat, în special, membrii ai cultelor baptiste, adventiste, penticostale. Uneori internarea putea cuprinde o întreagă familie.
# Formularea unor memorii sau petiţii putea fi catalogată şi ca o boală psihică. Deşi regimul răspundea rar la memorii şi petiţii, cele cu caracter poliltic erau imediat trimise Securităţii care, adesea, se folosea şi de arma psihiatriei. Lipsa de colaborare cu Securitatea putea fi un alt motiv pentru utilizarea psihiatriei. De multe ori cetăţenii care făceau memorii erau internaţi câteva zile la psihiatrie cu justificarea că li se face un scurt control medical psihiatric, acest lucru fiind făcut pentru a intimida.

c. Lungimea perioadei internării
În cazurile studiate de noi lungimea internării a oscilat de la cârteva zile la câţiva ani. Există o legătură între raţiunea politică a internării şi lungimea acesteia. Cei mai mulţi dintre dizidenţi au fost internaţi mai ales pe termene scurte, cu ocazia unor evenimente.

De asemenea, dizidenţii internaţi la psihiatrie erau duşi în locuri secrete pentru familie, la sute de kilometri, iar cu ajutorul neurolepticelor şi a unei aşa-zise "psihoterapii" se încerca spălarea creierelor acestor indivizi.

d. Locul şi condiţiile de detenţie (internare)
Dacă spitalele de psihiatrie speciale şi-au menţinut tot timpul oficial aspectul de închisoare, spitalele psihiatrice obişnuite aveau aspect azilar, ceea ce în practică era aproape identic.
Supraaglomeraţia şi lipsa condiţiilor elementare de igienă.
Restricţiile şi cenzura constau într-un regim drastic al corespondenţei, vizitelor, primirii pachetelor, lipsa permisiunii de a avea unele obiecte personale. Adesea, în spitalele speciale, medicii aprobau sau nu dreptul la corespondenţă..
Violenţa faţă de bolnavi, personalul de îngrijire având practic autorizaţia de a lega pacienţii, de a le face electroşoc. Dizidenţii au reclamat mai ales despotismul personalului, lipsa de calificare şi recoltarea acestuia din rândul persoanelor tarate, a deţinuţilor de drept comun, alcoolicilor, psihopaţilor, foştilor bolnavi psihici. Uneori se aplicau bătăi sadice. De multe ori "deţinuţii" aveau senzaţia că acest personal avea dreptul de viaţă şi de moarte asupra lor. Dacă personalul medical stătea puţin printre bolnavi, infirmierii stăteau practic tot timpul, formând adevărate clanuri, ajutându-se între ei.
Presiunile morale şi tentativele de modificare a convingerilor politice se exercitau în permanenţă în spitalele speciale. Adeseori asemenea acţiuni aveau ca acoperire şedinţa de psihoterapie. Dintre principalele acţiuni psihologice notăm:
- izolarea aberantă în spitale speciale sau în saloane de agitaţi sub cheie. La aceasta se adăuga interzicerea vizitelor, animozităţile dintre psihiatri şi familiile bolnavilor etc.;
- absenţa oricărei căi de recurs sau de protecţie legală, cenzura, controlul permanent asupra deţinutului, controlul relaţiilor sale cu alţi pacienţi. În spitalul psihiatric personalul oficial nu avea nici o obligaţie legală de a face să parvină plângerile pacienţilor la un procuror, iar plângerile familiilor nu erau luate în seamă;
- spitalizarea era pe durată nedeterminată, nici un dizident nu putea şti cât va rămâne în spital, numai renunţarea la dizidenţă era un argument pentru a obţine eliberarea. Nici chiar la cei încadraţi în decretele 12 sau 313 nu li se respecta dreptul de a fi reexaminaţi la 6 luni.
Promiscuitatea legată de amestecul de persoane de vârste, grade de cultură deosebite, amestecul cu bolnavi psihici reali. După externare pacientul era "dispensarizat", supus de acum nu numai supravegherii Securităţii, dar şi organelor sanitare teritoriale, neuroleptizat ambulatoriu. Din acest motiv, dizidentul declarat "bolnav psihic" putea fi oricând răpit de acasă sau de pe stradă, fără alte formalităţi pe" baza antecedentelor" sale.

e. Diagnosticul
Psihiatrii români nu au avut acces la literatura de specialitate occidentală şi s-au instruit numai după manualele de psihiatrie din ţară, toate editate de tartorii psihiatriei totalitare şi după indicaţii "programatice" ale directorilor sau profesorilor. Din aceste motive, diagnosticul psihiatric în practică a devenit o adevărată farsă simplistă şi uşor de îndeplinit.

f. Abuzul de terapie electro-convulsivantă
Dictaturile din toată lumea au adoptat această tehnică pentru torturarea dizidenţilor. În cadrul electroşocului (ES) individul este pus într-o stare de stres vital, o situaţie care simulează ameninţarea iminentă a vieţii.

g. Abuzul de neuroleptice
Toţi dizidenţii din lotul nostru nu au avut dreptul să-şi aleagă medicul, care, la rândul său, nu avea nici datoria de a-şi declina identitatea. Nici pacientul şi nici familia nu aveau nici o influenţă asupra tipului de tratament aplicat. De obicei, se foloseau medicamente foarte puternice (haldol, clorpromazina, trifluoperazina, majeptilul)..

3. Încălcarea drepturilor pacienţilor

Deşi dizidenţii erau internaţi la psihiatrie în circumstanţe diferite, elementul comun îl reprezenta tendiţa de a-şi exercita acele libertăţi elementare cunoscute sub denumirea de drepturile omului. Era vorba mai ales de expresii scrise sau orale, de opinii critice privind practici guvernamentale, petiţii faţă de autorităţi, participări la manifestaţii neagreate oficial, apartenenţă la grupuri neoficiale, participări la manifestări religioase, încercări repetate de a emigra, încercări de a trece ilegal frontiera.
În multe situaţii, dizidenţii fuseseră mereu avertizaţi anterior, iar faptul că dizidentul nu recunoştea că este bolnav era din cauza "lipsei sale de conştiinţă a bolii".

4. Abuzul ca formă de tortură

A face tortură cu electroşocuri sau seringa a fost sub comunişti o acţiune dirijată de către stat. Există câteva criterii pentru a determina dacă un act poate fi definit ca tortură (după Amnisty International):
- severitatea abuzului fizic şi psihic;
- faptul că actul este premeditat;
- implicarea oficială a statului;
- deliberarea actului.
Astfel, folosirea excesivă a ES este o formă de tortură care s-a folosit frecvent. În acest context intră şi folosirea nejustificată a neurolepticelor.
Niciunul din drepturile unui adevărat pacient nu a fost respectat: standarde de igienă, dreptul de a refuza tratamentul sau persoana care îl administrază, garantarea securităţii etc. Dizidenţii erau amestecaţi cu bolnavii psihici reali, iar disciplina se asigura prin bătaie, ES, supradoze de neuroleptice, contenţie, restrângerea vizitelor.


argatu ioan
[quote name='argatu ioan'

Jinkuri pentru descarcarea monografiei privind psihiatria in timpul comunismului in Romania:

Fisierele care ti-au fost transferate sunt
PSIHIATRIA SUB DICTATURA COMUNISTA.doc, Psychiatry under communist dictatorship in Romania(trad.google).doc
Click pe linkul de mai jos pentru a le downloada (sau click dreapta+save as):
Click on the link below to download the files:
http://dl.transfer.ro/transfer_ro-12sep-67226fd56d21b3c.zip (1.2Mb )
Fisierele tale au fost scanate cu ESET NOD32 Antivirus
argatu
Pentru a citi monografia deschideti attash/ul
argatu
Deschide varianta in limba romana
argatu
Citeaza (argatu @ Sep 13 2010, 06:59 PM) *
Deschide varianta in limba romana

Abuzul politic prin folosirea psihiatriei este odios atat prin insusi faptul ca a existat – documentat de marturiile victimelor, frecventa sa urmand sa fie stabilita in masura acumularii si instrumentarii probelor - cat mai ales pentru faptul ca in Romania ca si in U.R.S.S. el a fost organizat de catre stat care, prin aceasta, a devenit o adevarata “organizatie criminala”, implicand functionari oficiali, activisti de partid, organe represive ale statului, inclusiv personalul medical in calitate oficiala. Culpa medicala este fara indoiala greu de probat. Dupa cum i se spunea lui Vasile Paraschiv, poate cel mai cunoscut “caz izolat” de acest tip, “doctorii se acopera cu hartii iar oamenii cu pamant”. In 1990, o comisie a Ministerului Sanatatii alcatuita din psihiatri si care a functionat timp de patru ani a examinat mai bine de 60 de cazuri, recunoscand unele drept abuzuri evidente, statul oferindu-le victimelor acestora pensii echivalente cu cele acordate fostilor detinuti politici.
Limitele stiintei psihiatriei in Romania comunista au fost date de caracterul totalitar al statului, locul ocupat de catre ideologie in toate domeniile si teama viscerala a regimului de a nu-si pierde puterea si privilegiile. Psihiatria a fost politizată în sensul ideologiei comuniste si supusă acesteia, organizată şi condusă de oamenii regimului agreaţi de către Securitate. Psihiatrul care interna un opozant politic sub pretext de schizofrenie sau paranoia se implica in mod constient in politica statului totalitar de la care astepta de fapt anumite atitudini care sa-i aduca avantaje.
Incepand de la mijlocul anilor ’70, domeniul a fost nu numai în atenţia organelor de partid, dar şi a acelora de represiune. Regimul Ceausescu a gasit mijloace eficiente pentru a-i elimina pe "dusmanii poporului", folosind psihiatria în scopurile sale represive, o metoda la indemana, "sub acoperire", utilizata in special pentru a elimina suspiciunile Occidentului legate de tratamentul aplicat adversarilor politici.
Intr-un discurs din 1 octombrie 19681, Nicolae Ceausescu i-a etichetat drept "nebuni" pe cei care credeau ca pot darama regimul comunist: “Mai exista inca astazi cineva care se gandeste ca se pot gasi in Romania forte sociale capabile sa puna in primejdie sistemul nostru socialist? Cred ca nu. Fara indoiala, tovarasi, nici un taran cooperator, nici un lucrator din statiunile de masini si tractoare sau din gospodariile agricole de stat, nici un intelectual din institutele noastre de cercetare si din scoli nu ar ingadui nimanui sa puna la indoiala trainicia si forta socialismului in Romania. Fireste, pot sa mai fie nebuni si vor fi intotdeauna, dar pentru nebuni societatea noastra socialista dispune de mijloace necesare, inclusiv camasa de forta. Dar, dupa cum stiti, dezvoltam medicina pe o scara larga. Chiar si acesti nebuni pot fi tratati cu mijloace moderne pentru a nu trebui sa recurgem la camasa de forta". Acesta a fost semnalul transmis de fostul dictator "organelor in drept" pentru a lua masuri speciale impotriva disidentilor.
Locurile de detentie psihiatrica au fost repertoriate pentru prima data intr-un raport din 1978 al Amnesty International ca fiind spitalele psihiatrice obisnuite in care au fost construite pavilioane speciale, cu gratii la ferestre si pazite, sectiile de psihiatrie ale spitalelor –penitenciare si institutiile psihiatrice speciale pentru bolnavii psihici periculosi, aici fiind incluse si persoanele suferind de boli incurabile sau care comisesera fapte penale. In lista acestora sunt cuprinse cel putin spitalele: Penitenciar Jilava, Nr. 9 dr. Gh. Marinescu, din Bucuresti cu o anexa la Popesti- Leordeni, Jud. Ilfov, Balaceanca, Jud. Ilfov, Voila (langa Campina) si Urlati, Jud. Prahova, Sapoca, Jud. Buzau, Poiana Mare si Podari, Jud. Dolj, Timisoara, Gataia – mai ales in anii ‘50- si Jebel, Jud. Timis, Stei – Dr. Petru Groza, Jud. Bihor, Onesti, Jud. Bacau, Socola si Raducaneni, Jud. Iasi, Cluj – Napoca, Jud. Cluj.
Reglementarile legale publice - Decretul nr. 12 din 1965, Decretul nr. 313 din 14 octombrie 1980 privind asistenta bolnavilor psihici periculosi Legea nr. 3 din 6 iulie 1978 privind asigurarea sanatatii populatiei, art. 108 si Codul Penal din 1968 care prevedea la art. 114 internarea “pana la vindecare” a persoanelor care comisesera deja fapte ce cadeau sub influenta legii – sau inaccesibile populatiei - Directivele PCR si ordinele interne ale Securitatii care prevedeau “asanarea sociala a populatiei”, cu ocazia manifestarilor oficiale - au facilitat abuzurile, permitand sechestrarea in caz de urgenta medicala prin nerespectarea procedurilor.
Internarile legate de evenimente politice pentru prevenirea manifestatiilor ostile contra regimului, au antrenat grupuri de oameni sicanand si intimidand sute de oameni sanatosi, marginali sau pacienti in stare de remisiune, unii reintegrati in familii.
Un exemplu concludent al tratamentului aplicat il reprezinta modul in care Securitatea a actionat in preajma Universiadei organizate in Romania in 1981, un eveniment important al imaginii externe a dictaturii sotilor Ceausescu. Toti potentialii tulburatori ai acestui eveniment au fost ridicati de pe strada sau din casele lor si internati in spitalele de psihiatrie. Laolalta, nebuni periculosi, disidenti politici, oameni nevinovati s-au trezit in dube si dusi la Spitalul 9 si la o sectie din afara Bucurestiului, la Popesti-Leordeni, unde au stat inchisi in saloanele special amenajate si li s-au administrat medicamente neuroleptice.
Intr-o Nota nr. VI/s-89.1 din 15.07.1981, inregistrata la Ministerul Sanatatii -cabinetul adjunctului ministrului, dr. Aldea Mihai- inspectorul general Valerian Mirontov Tuculescu la acea data ocupand functia de “coordonator al activitatii de psihiatrie din unitatile medicale din Bucuresti” analiza critic internarea fortata a o suta de persoane ridicate cu forta de acasa de catre echipaje formate din cadre de militie si cadre medicale, fara consimtamantul lor sau al apartinatorilor; Tuculescu concluziona ca: “Modul actual de interventie a spitalului Gh. Marinescu prin intermediul echipajelor cu autosanitare este propriu sistemului vanatorii de bolnavi practicat in epoca feudala si de catre nazisti, sistem prohibit in psihiatria contemporana”.
O alta nota explicativa a Directiei sanitare a Municipiului Bucuresti arata si traseul ordinului: “Conform indicatiilor primite din partea Comitetului municipal al PCR, in vederea desfasurarii normale a Universiadei, Directia sanitara (dispozitia verbala a tov. dr. C. Gorgos, directorul policlinicii Titan) a procedat la triajul bolnavilor psihici aflati in evidenta […] care au fost spitalizati la Spitalul Gh. Marinescu unde li se aplica terapia corespunzatoare. […] Total spitalizati – 100, din care 12 sunt incadrati in Decretul 313 iar 88 reprezinta URGENTE MEDICALE (sic!)”. In urma interventiei, lui Tuculescu i s-a intocmit dosar de securitate, actiunea sa fiind atent si rapid contracarata. Dosarul sau arata ca securistii erau cu ochii pe asa-zisii "jalbari", adica persoanele care protestau, care aveau comentarii ostile si care erau urmariti permanent.
Constitutia comunista nu se opunea formal activitatii politice a cetatenilor, totusi in practica orice activitate politica cu exceptia celei dirijate de partid era interzisa. Criticile la adresa politicii partidului comunist, activitatile pentru apararea drepturilor omului, formarea de sindicate, criticarea violarii drepturilor muncitorilor, in general exprimarea oricaror opinii critice, cererile de emigrare, activitatile religioase considerate propaganda religioasa sau ca fenomen psihopatologic, formularea unor memorii sau petitii erau catalogate adesea ca boala psihica. In vizorul organelor de represiune mai erau si intelectualii incomozi sau oamenii care au fost odata atasati de regim, dar au devenit scandalizati de cum evolueaza situatia, considerati atat de turbulenti incat nu puteau fi linistiti si trebuiau astfel inchisi in spitalele psihiatrice.
In Iipsa colaborarii cu securitatea care monitoriza petitiile, mai ales pe cele cu caracter politic, cetatenii care le formulau erau internati cateva zile la psihiatrie cu justificarea ca li se face un control psihiatric, de fapt pentru pentru a-i intimida. Lungimea perioadei de internare varia de la cateva zile la cativa ani. In memoriile lor, protestatarii tratati astfel reclama despotismul personalului, lipsa de calificare si folosirea in scop represiv in scopuri de “reeducare” a persoanelor tarate, a detinutilor de drept comun, alcoolicilor, psihopatilor sau fostilor bolnavi psihici, bataile sadice, izolarea specifica sau amestecarea in saloane de agitati sub cheie, interzicerea vizitelor din partea familiei, cenzura, controlul permanent al relatiilor detinutului cu alti detinuti, necomunicarea duratei spitalizarii, absenta oricarei cai de recurs, protectie legala sau dialog cu reprezentantii justitiei.
Simpla lecturare a diagnosticelor medicale conduce spre impresia manipularii din motive politice referitoare la necesitatea de spitalizare. Dupa consemnarea sustinerilor pacientului ca a dorit sa denunte unele abuzuri, ca a fost arestat si internat ilegal si ca nu i-au fost respectate drepturile cetatenesti, se consemna sec ca pacientul nu are constiinta bolii sale sau a starii mintale, ca este iritabil impulsiv sau rigid, ca nu mai este responsabil de faptele sale, ca activitatea sa deja declarata “antisociala” trebuie controlata si ca trebuie tinut la izolare. Diagnosticul: paranoia psihopatica – reactiva.
Muncitorul protestatar Vasile Paraschiv a fost internat la Urlati judetul Prahova, apoi la Voila (Campina, judetul Prahova) si Sapoca (judetul Buzau), printre bolnavi cronici, incurabili, fiind tratat abuziv inclusiv farmaceutic. Imaginea cea mai impresionanta din memoriile sale este aceea a spitalului de la Sapoca, “iadul pe pamant”, cum il numeste Vasile Paraschiv: fapturi umane dezarticulate, murdare, ranite, traind in comun aproape in stare de nuditate, jelind sau, dimpotriva, practicand pasul de defilare in chip autist, fiind biciuite atunci cand erau dezorientate in chip animalic, alcatuind o “lume profund indurerata si dezordonata care forfotea tot timpul fara rost - era o atmosfera de haos, un calvar”. Dupa declaratia medicului Gheorghe Ionescu, de la Spitalul de Psihiatrie din Voila, judetul Prahova, "[…] nu trecea o saptamana sa nu te trezesti cu ei. Mai era adus cineva considerat a fi nebun. Era un sentiment de teama, dar si de repulsie, de scarba".
Dupa externare, “pacientul” era “dispensarizat”, supus supravegherii organelor sanitare teritoriale, obligat la tratament medical –neuroleptizat- ambulatoriu. Din acest motiv, protestatarul declarat “bolnav psihic” putea fi oricand rapit de acasa sau de pe strada, fara alte formalitati, “pe baza antecedentelor. sale. Calificarea “ca bolnav psihic” facea ca instrumentarea “cazului” de catre procuror intr-un proces politic sa fie evitata, insa nu exista o astfel de persoana fara dosar de securitate, adesea foarte cuprinzator. Analizate global se observa ca urmarirea pe perioade lungi de timp de catre securitate preceda in marea majoritate a cazurilor abuzul psihiatric, sau cel mult era concomitenta cu acesta, foarte rar procedurile jurisdictionale penale fiind respectate. Un exemplu este Mihaila Nicolae, tipograf, nascut in 1915, care a fost avertizat de Securitate de trei ori in perioada 1966 – 1967 iar in 1974 internat cu diagnosticul: “sindrom paranoid; bolnav cu delir politic, actioneaza prin scrisori si demersuri la ministere”.
O situatie imorala din punctul de vedere al eticii medicale este cea a medicilor care sustin ca au practicat false diagnostice pentru a salva subiectii de la o situatie mai proasta – penala – care i-ar fi asteptat.
O altă caracteristică a spitalului psihiatric de tip carceral o constituia ierarhizarea după sistem totalitar, puterea fiind distribuită piramidal şi dând şefului de secţie puteri dictatoriale. Acesta era numit, în fapt, pe viaţă, în funcţie de ataşamentul său politic şi faţă de Securitate. Şeful de secţie trebuia neapărat să fie agreat de partid şi de Securitate. El monopoliza întreaga putere, lua practic toate deciziile importante, dădea toate avizele de internare, punea diagnosticele la ieşire, decidea data externării, transformându-i pe ceilalţi medici în simple mecanisme depersonalizate şi supuse. Şeful putea favoriza sau persecuta pe oricine fără a da explicaţii şi putea distribui preferenţial sarcini.
Organizarea piramidală totalitară limita, ca şi în cadrul societăţii comuniste, orice iniţiativă, secţia, spitalul devenind la rândul lor uşor de manipulat de către organele de represiune interesate. Era suficient doar un şef autoritar (competenţa sa profesională nu conta) pentru ca instituţia psihiatrică să fie aservită puterii. Ca în orice organizaţie, spitalul de acest tip funcţionează prin modalităţile decise de o putere care, în aparenţă, trebuia să fie o putere medicală, dar, de fapt, în perioada comunistă puterea era a Securităţii şi Partidului. Ca orice putere, şi aceasta se va radicaliza, în sensul că relaţia dintre bolnavi şi personal va fi împinsă până la extrem devenind relaţia stăpân – sclav, deoarece nu exista nici o contrapondere faţă de puterea personalului (organizaţii ale societăţii civile, justiţie reală, canale de contestare etc). Deşi în mod demagogic se afirma că spitalul este al bolnavilor, aceştia în mod real nu aveau nici un cuvânt de spus, fapt ce va genera resentimente, conflicte pe care la randul sau personalul le rezolva prin mijloace autoritare - contenţie, tratament forţat, sistem de pedepse şi recompense.
Probabil marea majoritate a medicilor psihiatri, a ştiut de existenţa acestor abuzuri dar a preferat să stea în expectativă, fără să intervină deşi erau martori direcţi iar o parte mai restransa de medici care a încălcat cu bună stiinţă deontologia medicală, intrând într-un evident conflict cu etica meseriei si care au reprezentat un grup restrâns, ''elitist'', care în mod conştient a prescris sau aplicat tratamente abuzive, contra unor foloase materiale sau unor favoruri personale. Funcţiile, călătoriile în stăinătate, publicarea unor lucrări, remunerarea financiară superioară faţă de colegii de breaslă şi realizarea unor ''relaţii' speciale cu autorităţile comuniste au fost câteva dintre beneficiile colaborarii. Majoritatea au ocupat funcţii importante în sistemul sanitar, precum directori sau responsabili politici în spitale. La toate acestea se adăuga şi activitatea din cadrul P.C.R. sau Securitate, activitaţi remunerate evident într-un mod aparte, în funcţie de ''valoarea'' muncii prestate.
Simbolică a fost numirea încă din 1948, la conducerea Spitalului nr.9 din Bucureşti a lui Ipolit Derevici, colonel în Armata Roşie şi fost prieten cu Gheorghiu Dej.
În unele cazuri aceşti directori de spitale psihiatrice erau membrii ai DSS-ului, special instruiţi pentru îndeplinirea sarcinilor de lucru ''specifice''.
Este cazul lui Virgil Angheluţă, fost director al aceluiaşi spital din Bucureşti, medic generalist în cadrul unei unităţi de Securitate, care fusese numit prin intervenţia DSS-ului.
La spitalul de psihiatrie Poiana Mare, din jud. Dolj, unul dintre şefii de pavilioane, a fost numit în perioada 1975-1978, dr. Dragu, care avea grad de căpitan în Securitate. În cadrul aceleiaşi instituţii a fost numit pe funcţia de director politic insărcinat cu reeducarea deţinuţilor politici şi ''reîntoarcerea lor spre valorile marxist-leniniste'', dr. Enache, funcţionar în DSS. A fost ajutat în această ''misiune'' de către dr. Olaru, şeful comisiei de medicină legală din Craiova, care de altfel făcea repartizarea în această problemă spre spitalul Poiana Mare.
În incinta Spitalului nr.9 din Bucureşti exista o secţie denumită ’0’, special destinată deţinuţilor politici, condusă de către Ion Covaci, membru al Securităţii. Tratamentele zilnice erau aplicate de către Covaci în ciuda faptului că existau medici psihiatri care se puteau ocupa de administrarea zilnică a tratamentelor; el avea prioritate în ceea ce privea prescrierea şi aplicarea injecţiilor cu neuroleptice, fără consultarea în prealabil a medicilor de specialitate.
Totuşi regimul nu s-a folosit doar de cadrele special ''instruite'' în acest gen de represiune. Uneori se păstrau în activitate şi medicii specialişti din ''vechea gardă'' secondaţi de către ''specialiştii'' DSS-ului.
Doctorul Tomorug Epaminonda, unul dintre cadrele sanitare de specialitate şcolite în perioada interbelică, a rămas în funcţie până la sfârşitul anilor 60, intrând într-o colaborare tacită cu Securitatea. Activitatea sa din Spitalul nr. 9 Bucureşti a fost afectată de intervenţiile repetate ale Securităţii, conştient de faptul că metodele psihiatriei erau folosite împotriva deţinuţilor politici internaţi forţat.
Începutul anilor 70 aduce şi înnoirea cadrelor, cu tehnicieni veniţi de la specializării din a URSS, asemeni dr. Elena Vrabie ce activase în cadrul Institutului de Medicină Legală de la Leningrad.
La varful ierarhiei medicale si politice deopotriva s-au aflat medici precum dr. Vasile Predescu, iniţial medic pediatru specializat în URSS, recompensat pentru faptele sale nu numai cu postul de profesor, dar şi cu cel de director în minister, deputat în M.A.N., secretar de partid al Universităţii de Medicină, prorector, şeful problemelor de psihiatrie din minister, şeful comisiei de supraexpertiză psihiatrică. Predescu a fost secondat de catre dr. C. Gorgos, numit director la policlinica Vitan din Bucureşti la intervenţia D.S.S.-ului, secretarul comisiei de psihiatrie şi al “Ordinului medicilor“, cea mai importantă instituţie etică din medicină.
“Noua morală”, cu afirmarea socialismului infailibil şi invincibil, a făcut să se pună în practică aşa-zisa represiune "aseptică”, adică o represiune pur medicală, pentru a camufla anumite faţete ale regimului de represiune, reuşind astfel să târască psihiatria românească pe drumul celei mai mari mistificări şi încălcări de etică medicală.
Se pune întrebarea de ce au acceptat psihiatrii subalterni nomenclaturii caracterul represiv al abaterilor de la etica psihiatrică şi, în definitiv, de la etica medicală? Oare pericolul care îl pândea pe psihiatrul nonconformist era atât de nimicitor?
Crezand alaturi de Erich Segal ca “Profesia de medic are mai multi sfinti decat pacatosi”, notam ca raspunsurile date de membrii breslei indica lipsa loialităţii dintre profesionişti, dorinţa de parvenire sau de a căpăta o anumită poziţie în ierarhie, chiar nevoia de linişte şi de a nu avea dificultăţi ca reprezentand mai degrabă motivaţiile cele mai plauzibile. Nici degrevarea de răspundere - pe motiv că, în definitiv, şeful care dirija acţiunea răspundea - nu poate constitui un argument solid. Experienţa proceselor naziştilor de la Nürenberg credem că este edificatoare în acest domeniu.


Dr. I. Cucu
Dragos Marcu
Adrian Miclea



argatu
[quote name='argatu' date='Sep 21 2010, 12:03 PM' post='120610']
Activitatea stiintifica,congrese si reuniuni ale psihiatrilor intre cele două rasboaie mondiale:
Dr.Cucu I, Dr.M.Danila

Notam de la inceput ca aceasta comunicare a noastra se bazeaza pe materialul lasat de fosta profesor al catedrei de psihiatrie Bucuresti, Constanta Stefanescu-Parhon,fiica prof.C.I.Parhon

Deoarece falsificarea istoriei a fost una dintre ocupatiile de baza ale apologetilor comunisti,inclusiv din psihiatrie,acestia adesea au organizat reuniuni pastişa pe care le-au numit pompos primul congres de psihiatrie sau prima conferinta nationala de psihiatrie,ca si cum psihiatria ar fi inceput in epoca comunista(1945-1989) desconsiderand activitatea prodigioasa a unor generatii anterioare de profesori si medici psihiatri.

In reviste medicale ale vremii(„Spitalul”,”Revista stiintelor medicale”, ”Revista medico-chirurgicala” exista largi referiri la activitatea stiintifica in psihiatrie intre cele 2 rasboaie,un alt document constand in publicatiile „Titluri si lucrari” ale autorilor.
Numarul psihiatrilor era mic,mai cu seama la inceput,astfel ca aproape toti participantii care ocupau posturi in asistenta psihiatrica figurau in darile de seama.
La inceput,a fost vorba de congrese ale „Asociatiei psihiatrilor” si doar mai tarziu s-au desvoltat legaturile psihiatriei cu neurologia si endocrinologia, multe congrese fiind comune.
Primul congres a avut loc la Cluj în 1920 si nu este consemnat in Buletinul societatii sau in vreo revista de specialitate,dar in brosura”Titluri si lucrari,CI Parhon noteaza una dintre lucrarile publicate,intitulata „Asupra constitutiei somatice la alienati”.
In nr.1 al revistei Societatii de Psihiatrie,intitulata „Bulletin de
l`Association des psychiatres roumains” sunt publicate o parte din materialele celui de al 2-lea congres care a avut loc la Iasi in 1921(duminica 25 septembrie).Prof.Obregia,era presedinte de onoare al congresului si propune ca acest congres sa aiba loc sub presedentia lui C I Parhon.
La acest congres s-a discutat mai ales „Proiectul de lege pentru ocrotirea alienatilor”(care fusese alcatuit de Al.Obregia si alti specialisti si cuprindea 37 articole).Se specifica ca alienatii mintal sa fie protejati ai statului care sa le acorde tratamentul si intretinerea necesara.Se propunea Ministerului sanatatii sa creieze o directie speciala care sa se ocupe de bolnavii alienati.Se specifica posibilitatea ingrijirii bolnavilor in familie,infiintarea unor spitale sau sanatorii particulare pentru bolnavii psihici dar „numai cu pastrarea anumitor garantii”.Gratuitatea in spitale era acordata pentru cei saraci.Se propunea ca salarizarea personalului care lucreaza in psihiatrie sa fie dublu fata de acela din alte spoecialitati medicale.
La acelasi congres C.Popa Radu propune modificarea legii alienatilor din 1894 pentru a-l pune in concordanta cu codul civil in vigoare(usurarea formalitatilor de internare foarte greoaie in acel timp).
Tot la acel congres,prof.C.I.Parhon a expus un proiect de „Statut al Asociatiei Psihiatrilor din Romania”.
Se alege biroul asociatiei: prsedinte Al.Obregia,Vicepresedinte Dr.Varzaru,secretar general C.I.Parhon,casier Dr.Odobescu.

Au fost apoi o serie de comunicari(prof.Parhon privind constitutia somatica a bolnavilor psihici iar Prof.Obregia „Asupra reactiei benzoe coloidal in sifilisul nervos)
Congresul al 3-lea s-a tinut la Bucuresti in 1922.Despre acest congres sunt putine informatii.S-a decis fuzionarea societatilor de neurologie, Psihiatrie, psihologie si endocrinologie intr-o singura societate.
Congresul al 4-lea,denumit de data aceasta al alienistilor,neurologilor, psihologilor si endocrinologilor a avut loc la Sibiu in zilele de 21-22 septembrie 1924 sub presedentia lui Gh.Preda,director al spitalului de psihiatrie sibiu.
O dare de seama si cateva comunicari sunt publicate in Buletinul societatii din oct.1924 si decembrie 1924.
Una dintre tematicele discutate a fost profilaxia bolilor psihice(Gh. Odobescu”. Asupra necesitatii extensiunii profilaxiei tulburarilor mentale”)Prof.Parhon propune ca societatea stiintifica sa se ocupe si de profilaxia bolilor psihioce,initiativa sustinuta imediat si de prof.Obregia.
S-a ridicat,tot la acel congres si problema sistemului de asistenta prin coloniile familiale,dr,Szeko prezentand o comunicare asupra coloniei de la Dicio-Sîn-Martin(Tarnaveni).
Tot la acest congres se discuta si proiectul de statut al Societatii,prezentat de Otilia Vlaicu si ca organul de publicitate sa poarte numele de „Bulletin de la sociètè roumaine de neurologie,Psychologie et Endocrinologie”
Congresul al 5-lea s-a tinut intre 29 sept.-1 oct 1925 la Sighetul Marmatiei sub presedentia Dr.Ilea directorul spitalului si s-a prezentat un raport si 34 de comunicari.Este momentul cand se protesteaza impotriva intentiei guvernului de a desfiinta spitalul Socola din Iasi.Se aleg ca membrii de onoare ai societatii Prof.Mingazini din Roma si Pieron din Paris.Dr.Ilea tine un raport privind alienatii criminali si care cere chiar crearea unui spital specializat.O serie de comunicari privesc cercetarea substratului organic al bolilor psihice(mai ales endocrin si biochimic (Obregia: ”Contributii la studiul metabolismului bazal la alienati”,I.Ornstein „Colesterolemia la alienati”.Dr.Otilia Vlaicu face o comunicare cu tema psihologica,”Inteligenta copiilor unei scoli comunale din Bucuresti”,iar prof.Balif,venit recent din Anglia aduce o serie de date privind asistenta psihiatrica din aceasta tara.
Dupa congres CI Parhon si dr.Preda vor tine doua conferinte publice.
Al 6-lea congres s-a tinut la Chisinau intre 19-21 sept.1926 sub presedentia dr.Lascu directorul spitalului Costiugeni-Chisinau iar materialul congresului este publicat in Buletinul societatii nr.4 din sept. 1926.Se face un memoriu privind profilaxia pelagrei si se insarcineaza C I Parhon sa intervina la Minister pentru ca Legea alienatilor mentali sa fie trecuta mai repede prin parlament.Lucrarile stiintifice constau din 30 lucrari si un raport (Parhon cu „Patologia,fiziologia generala si biologia glandei tiroide”.Se expun cercetari privind eliminarea fenolsulfonftaleina in bolile mentale(Obregia),”Psihiozele colective” (Gh.Odobescu), ”Obiectul psihologiei si importanta lui in psihiatrie si psihologie” (N.Pojoga).
Al 7-lea congres s-a deschis in sala teatrului comunal din Lugoj la 18 sept.1927.Sunt prezenti si ministrul sanatatii(N.Inculeţ),presedintele camerei si fost ministrul sanatatii,conducatori ai orasului si judetului.Presedintele,conform traditiei este medicul primar psihiatru din localitate,Dr.Ch.Lichter,numarulde participanti fiind 40.S-a prezentat un raport si 21 de comunicari,tematica principala fiind constituita de Poliomelita(Raportul il tine Gh.Marinescu,Manicatide si State Drăgănescu).Sustin lucrari Dr.marinescu, Dr.Kreinler,O.Sager. Comunicarile de psihiatrie privesc tot studiul somatic al bolilor psihice.Obregia expune studiile sale privind importanta sistemului nervos vegetativ in bolile mentale iar Parhon prezinta o lucrare de psihologie,”Prin ce mecanism actioneaza muzica asupra afectivitatii noastre”.
Al 8-lea congres se deschide la 20 sept.1928 in sala primariei din Oradea,sub presedentia dr.Rujdea.Prof.Parhon prezinta mai multe lucrari cu subiect endocrinologic iar prof.I.Minea prezinta un raport despre regenerarea nervoasa.
Al 9-lea congres este tinut la Cernauti in 1929 sub presedentia dr.Cobilanski si are 4 rapoarte si 36 comunicari.Subiectul congresului este constituit de Isterie(primul raport asupra subiectului este tinut de A.Radovici iar al 2-lea de catre G.Pedeanu.Comunicari importante: Gh.Marinescu,”Consideratii asupra mecanismului fiziologic al histeriei” si Dr.Tomescu si Ienaşescu,”Cercetari fiziologice si patologice asupra fenomenului de sugestibilitate motorie”.Otilia Vlaicu sustine raportul „Inteligenta generala si speciala”.Se mai sustin comunicari privind catatonia(Obreja si Tomescu)
Congresul al 10-lea se deschide in localul universitatii din Iasi pe 10 oct.1930,sub presedentia dr.L.Balif,apoi se tin sedinte separate pe cele 4 specialitati ale asociatiei.In sectia de psihiatrie se discuta mai ales problema tratamentului cu electroşoc(Dr.Preda),dar si a malarioterapiei(Balif)
Congresul al 11-lea se tine la Dicio-Sîn-Martin(astazi Târnaveni) intre 4-6 oct 1931,fiind deschis de Dr.M.Kahane care insista asupra importantei coloniei familiale ce functioneaza pe langa spitalul din Tarnaveni.Din nou se tin sedinte in cadrul celor 4 sectii,expunandu-se 46 comunicari.In sectia de psihiatrie dr.Preda prezinta un raport privind legaturile dintre psihiatrie si neurologie iar Odobescu „Raportul psihiatriei cu psihologia”.Se face o sedinta special pentru problemele de „igiena mentala”(raport dr.Balif).
Al 12-lea congres are loc la Bucuresti in oct.1932 in care raportul dr. Marinescu se ocupa de „Reflexele conditionate”.Al.Obregia vorbeste despre „Ciclofrenie” iar N.Pojogea de „Psihologia clasica,reflexologia lui Pavlov si psihologia americana a comportamentului(behaviorismul”.
Congresul al 13-lea s-a tinut la Sibiu in sept.1933 avand ca tematica,studiul batraneţii.O parte din programul primei zile s-a inchinat sarbatoririi prof.Gh.Marinescu cu ocazia implinirii a 70 de ani care va sustine si raportul „Studiul asupra mecanismelor histo-biochimice ale batranetii si întineririi”,prezentand o teorie chimico-coloidala a senilitaţii.
Raportul lui Parhon priveste modificarile glandulare in senilitate, C.Urechia sustine un documentat raport privind „Leziunile anatomo-patologice in senilitate” iar dr.Preda prezinta raportul privind „Psihologia batranetii”.
Congresul 14 a avut loc la Cluj in oct.1934 in sala de festivitati a prefecturii.Este sarbatorit Parhon la varsta de 60 de ani cu care ocazie i se ofera un Volul Omagial.Dr.Preda sustine raportul „Ereditatea si psihismul”, precum si „Contributia psihologiei experimentale in studiul psihiatriei”.Fparte important a fost raportul prof.C I Parhon privind „Profilaxia bolilor mentale si igiena mentala din Romania”,facand un istoric al problemei profilaxiei bolilor mentale in Romania.
Congresul al 15-lea s-a desfasurat intre 6-8 octombrie 1935 la Chisinău,presedinte fiind Dr.Lascu,care face un exposeu privind evolutia psihiatriei din ultimii 50 de ani.Tematica primei zile este constituita din problemele psihiatriei medico-legale:”Responsabilitatea din punct de vedere psihologic”(Prof.Ştefanescu-Goangă),”Responsabilitatea din punct de vedere psihiatric”(Dr.Tomescu)
Al 16-lea congres se tine la Bucuresti intre 4-6 octombrie1936 sub presedentia lui Gh.Marinescu,cu o importanta participare din strainatate si cu o tematica mai mult neurologica.
Al 17-lea congres s-a tinut la Iaşi in oct.1937 in care s-au prezentat multe rapoarte,precum si un numar de 82 de comunicari legate de tematica rapoartelor
Ultimul congres(al 18-lea) s-a desfasurat la Sibiu in Oct.1938 care a fost in mare parte ignorat desi tematica a fost prodigioasa.

Situatia internationala,atmosfera premergatoare celui de al doilea rasboi mondial,apoi rasboiul a împiedecat regularitatea Congreselor si din pacate reluarea lor s-a facut dupa 1945 foarte tarziu(abia in 1955 s-a mai organizat o Conferinta Nationala de Neurologie,Psihiatrie si endocrinologie care a fost numita tot a 18-a).

Reînceperea prin anii 70-80 a reuniunilor stiintifice,sub titulatura „Cantarii Romaniei” a fost in mare un efort propagandistic pentru a dovedi de catre activistii de partid din psihiatrie,facuti profesori,ca psihiatria este una burgheza si una socialista.

Dar impertinenta acestor activisti a fost atat de mare incat fiecare potentat isi denomina reuniunea fie sub titulatura de primul congres sau prima Conferinta nationala de psihiatrie,renegand eforturile inaintasilor nostri si in fond dorind impertinent sa se inteleaga că
-PSIHIATRIA DE LA EI INCEPE




argatu
Din Monografia mea PSIHIATRIA SUB DICTAURA COMUNISTA

Publicata si pe acest Blog



ANEXA I

Prezentarea cazuisticii studiate

Prezentăm în continuare cazurile studiate şi puse nouă la dispoziţie. Nu vom da numele bolnavilor, ci doar nişte iniţiale pentru a nu aduce acestor oameni o nouă suferinţă, starea lor fiind greşit interpretată. Este dureros că nimeni din organizarea psihiatrică trecută şi prezentă nu ne-a ajutat, cu excepţia muncii prestate de dr. Diacicov, care şi-a luat în serios misiunea restabilirii etice a psihiatriei, şi a dr. Retezeanu, care ne-a pus la dispoziţie cazuistica. Nici un document oficial, foi de observaţie, registre de internări nu ni s-au pus la dispoziţie, peste tot am fost bruscaţi şi insultaţi.
Le mulţumim, deci, cu recunoştinţă doctorului Diacicov şi doctorului Retezeanu, care ne-au ajutat, şi de asemenea preşedintelui A.P.L.R., dr. Ţoculescu, care ne-a încurajat, ne-a dat materialele personale publicate în presă, a făcut demersurile necesare pentru ca dl. Paler să accepte ca una din lucrările sale să reprezinte un "Cuvânt înainte" al lucrării noastre. Doctorului Marian Popa îi mulţumim, de asemenea, căci ne-a pus la dispoziţie toate documentele oficiale pe care le deţinea A.P.L.R.

Tuturor le mulţumim.

Prezentăm în continuare cazurile pe baza cărora am întreprins studiul nostru:

1. M.C., din Craiova. În 1986 face afirmaţii duşmănoase la adresa orânduirii socialiste şi a structurilor sale social-politice. Îşi pavozează biroul cu tablouri, însemne şi lozinci care "contravin scopului instituţiei". Se dispune internarea în Spitalul nr. 3 din Craiova, pentru expertiză şi stabilirea gradului de discernământ. Din datele trimise de organele de anchetă rezultă că şi în 1975, pe când efectua serviciul militar, a avut o atitudine antisocialistă.
I se stabileşte diagnosticul de sindrom delirant paranoid. La examenul psihologic se trage concluzia că prezintă o dezvoltare interpretativă a personalităţii de aspect paranoiac. După o scurtă internare este externat şi nu va mai reveni niciodată. Comisia Diacicov stabileşte că individul este şi a fost sănătos mintal şi ca atare trebuie reabilitat.

2. A.T., din Bucureşti, tâmplar. În 1962, în cadrul unei şedinţe de partid şi-a exprimat nemulţumirea în legătură cu salariile muncitorilor, care "nu ajung nici pentru mâncare". Este chemat la partid şi anchetat de doi securişti care îi spun că este duşman al poporului. I se înscenează un proces public pentru propagandă anti-comunistă, anti-sovietică şi împotriva colectivizării, fiind insultat şi demascat de muncitorii înfuriaţi. După o lună este ridicat şi dus la Securitate pentru o declaraţie, după care este supravegheat permanent, nu este lăsat să participe la manifestaţiile de 1 mai şi 23 august, este mereu chemat la secretarul de partid.
În 1965 nu mai poate suporta şi cere Securităţii să fie lăsat în pace ori arestat. Ca urmare, este ridicat cu forţa şi internat la Spitalul Gh. Marinescu din Bucureşti cu diagnosticul delir sensitiv de relaţie. După această internare este în mod repetat ridicat, fără a i se mai da vreo explicaţie. În 1974 este internat cu diagnosticul decompensare psihotică afectiv-paranoidă, în 1978 cu stare psihopatoidă post-procesuală, în 1979 cu stare hipertimică atipică, în 1982 cu psihoză paranoidă. I se fac electroşocuri, este neuroleptizat până când îşi pierde cunoştinţa. În perioada dintre internări, fie este urmărit de Securitate, fie este chemat mereu de către organele medicale pentru control. Comisia Diacicov îl declară sănătos.

3. T.M., din Craiova, a lucrat ca profesor la Vaslui şi apoi muzeograf. În 1971, fiind student la istorie, a citit în cadrul unei şedinţe U.T.C. un material în care critica cultul personalităţii lui Ceauşescu şi "apariţia unei noi burghezii de partid şi de stat". S-a propus să fie exclus din U.T.C. şi din facultate şi era ameninţat cu închisoarea. Totuşi, a primit doar "vot de blam", iar la absolvire a fost repartizat într-un sat din Vaslui, în ciuda clasificării sale excelente.
În 1973, după un conflict cu nişte colegi, aceştia îl reclamă la C.C. al P.C.R. că face propagandă religioasă în şcoală şi are manifestări ostile partidului. În 1974, la 3 luni de la începerea stagiului militar, este internat cu forţa la spitalul militar, unde i se pune diagnosticul de sindrom discordant, deşi la acel spital, atunci, nu exista nici un specialist în psihiatrie. Ca urmare a acestei internări abuzive, trimite o scrisoare lui Ceauşescu, solicitând anchetarea abuzului săvârşit asupra sa. În 1974 este scos din Învăţământ, pe motiv că ar fi transmis elevilor idei şi cunoştinţe în contradicţie cu ideologia partidului. În 1975 depune la C.C. un memoriu privind toate persecuţiile la care a fost supus, dar ca urmare a acestui fapt, este ridicat şi internat la Socola din Iaşi, unde i se pune diagnosticul de psihoză discordantă. În 1986 este chemat la procuratura militară pe motiv că ar fi minimalizat activitatea revoluţionară din tinereţe a tovarăşului Nicolae Ceauşescu şi este internat la Spitalul Craiova cu sindrom delirant-paranoid, dar nu primeşte nici un tratament.
După revoluţie este dat afară din serviciu (1991), în urma unui conflict cu directorul muzeului în care lucra, pentru că ar fi sustras o icoană. După ancheta procuraturii este reangajat. Comisia Diacicov îl declară că a fost şi este sănătos mental.

4. P. D. a lucrat ca zidar la Braşov, în prezent este pensionar. În 1972 a luat poziţie împotriva unor nereguli existente la C.A.P., unde o parte din recoltă era furată şi şi trimisă unor conducători de partid de la judeţ. Este chemat la miliţia judeţeană, anchetat, bătut şi internat la psihiatrie, la spitalul din Târnăveni, cu diagnosticul de reacţie depresivă cu elemente paranoide. La externare se specifică pe biletul de externare că a avut un comportament adecvat şi nu i s-au aplicat prevederele Decretului 12. Totuşi, în 1975 este internat forţat la Spitalul Gh. Marinescu din Bucureşti, cu stare depresivă reactivă de intensitate nevrotică. Este apoi şicanat în permanenţă şi obligat a se prezenta periodic la controale. Comisia de cercetare a abuzurilor pune diagnosticul de sănătos.

5. D. F., din Botoşani, fără ocupaţie. A lucrat la o autobază ca necalificat. Pe 21 octombrie 1980 i se desface contractul de muncă, intrând în conflict cu conducerea care avea o comportare abuzivă. Va fi mereu concediat şi reangajat. Ca urmare a reclamaţiilor făcute, se alcătuieşte o comisie de anchetă, se constată ilegalităţile reclamate, dar măsurile se iau tot împotriva lui. Pe 18 august 1988 contactează Ambasada Ungariei din Bucureşti şi solicită emigrarea în R.F.G. pe motiv că este şomer. Îşi confecţionează şi o lozincă pe care scria "sunt şomer în România". Este imediat arestat de către patru miliţieni şi internat la Spitalul Gh. Marinescu. I se pune diagnosticul de paranoia, fiind supus unui tratament cu electroşocuri şi neuroleptice. Tratamentele i se făceau cu forţa şi după ele se simţea foarte rău. După externare nu va mai face reclamaţii, dar trăieşte cu impresia că este distrus. Şi el este declarat sănătos de către comisie.

6. T. I., din Călăraşi a fost colonel M.Ap.N. În 1968, nefiind de acord cu noul sistem de salarizare, a fost scos din rândul cadrelor armatei. La scurt timp, este internat cu forţa la Spitalul Militar Central cu diagnosticul de stare psihipatoidă cu decompensări interpretativ -reactive şi interferenţe etanolice. În 1984 este reinternat la acelaşi spital cu diagnosticul de sindrom psihoorganic interpretativ. În vara lui 1984 este arestat pentru “acţiuni împotriva tovarăşului Nicolae Ceauşescu" şi s-ar fi scris pe dosarul său "să fie executat", dar atunci a solicitat el internarea la psihiatrie, întâi la Pucioasa, apoi la Spitalul Gh. Marinescu şi astfel a fost salvat. A fost şi pensionat gradul doi. Comisia Diacicov îl declară sănătos.

7. S.C., din Bucureşti. A lucrat ca fotograf şi electrician. În 1963 a fost arestat pentru tentativă de trecere a frontierei în Iugoslavia, dar este internat în Spitalul Gh. Marinescu, unde i se pune diagnosticul de schizofrenie paranoidă. Timp de 10 ani nu a mai putut să se angajeze nicăieri, apoi a fost nevoit să schimbe numeroase locuri de muncă. Este de acord că internarea de acum 30 de ani l-a salvat de la închisoare, dar în prezent doreşte reabilitarea. Comisia îl declară sănătos.

8. T. C., din Miercurea Ciuc, contabil. În 1968, din cauza controalelor financiare pe care le făcea, a intrat în conflict cu organele de partid şi administrative. Fiind un om drept şi descoperind acte de corupţie, a ajuns să aibă mulţi duşmani. În 1973, după un consult banal pentru un concediu medical, este trimis la conducerea policlinicii, unde, spre surprinderea lui, i se dă un act din care rezultă că este pensionat gradul doi. Merge la spitalul din Miercurea Ciuc pentru a discuta cu medicul care a semnat decizia, dar va constata că nu mai are voie să plece din spital. I se pune diagnosticul de schizofrenie paranoidă. Deşi a încercat să combată acest diagnostic prin internări voluntare făcute la spitale din localităţi diferite, nu reuşeşte. Nici memoriile către Ceauşescu şi nici calea juridică nu dau rezultate. În 1978 încearcă şi la Bucureşti, dar fără succes. Din aceste motive va suporta toate umilinţele până la revoluţie. Comisia Diacicov îl declară sănătos psihic.

9. C. E., inginer fizician, pensionat gradul doi din 1988, din Bucureşti. În august 1981, ca urmare a agravării situaţiei economice din ţară şi sub influenţa mişcărilor de protest din Polonia, precum şi în urma arestării părintelui Calciu-Dumitreasa, C.E. a încercat să organizeze un partid democrat cu următorul program: alegerea preşedintelui prin vot universal şi secret, libertatea politică, sistem pluripartid, libertatea religioasă, dreptul la grevă, ieşirea României din pactul de la Varşovia. Contactează mai multe persoane şi are un succes parţial.
În 1982 scrie un articol la gazeta de perete a instituţiei, în care arată starea grea a populaţiei. În 1982, la o şedinţă de partid, cere ca membrii de partid să fie corect informaţi asupra situaţiei economice. A fost întrerupt şi huiduit de un grup. După două zile este arestat şi interogat, dar cu toate mijloacele de tortură nu divulgă nimic despre partidul înfiinţat, deşi a fost confruntat cu doi colegi care aderaseră la partid.
A fost dus la închisoarea Securităţii din Bucureşti, într-o celulă cu un individ care îl bătea tot timpul. Şi la Jilava a fost bătut, mai ales de către şeful celulei, şi a fost supus perversiunilor sexuale. Simţind că nu mai poate rezista, a strigat că va spune totul. Imediat a fost transferat la închisoarea securităţii, unde a fost interogat tot timpul, bătut şi supus perversiunilor sexuale. Ajuns din nou la Jilava a continuat să fie tratat la fel. În acest context a început să aibă halucinaţii şi, în urma examinării psihiatrice, i se pune diagnosticul de reacţie psihogenă cu manifestări de intensitate psihotică.
Este eliberat pe 10 iunie 1982. După eliberare a avut lungi perioade de insomnie şi i-au reapărut halucinaţiile, pentru care se reinternează. I se desface contractul de muncă, iar colegilor li se spune că a făcut spionaj. În aceste condiţii, acceptă pensionarea medicală. Deşi nu a fost internat abuziv, boala s-a declanşat după stresul puternic determinat de anchetele de la securitate, fără a fi vinovat. Comisia l-a declarat sănătos psihic în prezent.

10. V. I., din Bucureşti, a fost conductor de vagon de dormit. În 1985 i-a luat foc vagonul, vagon care făcea parte din parcul special al lui N. Ceauşescu. Se face anchetă şi este concediat. Secretarul de partid face reclamaţie că V.I. ar fi dat foc vagonului, motiv pentru care este retrogradat ca necalificat. Se adresează organelor de partid. Se prezintă la Circa 3 Miliţie pentru a primi un răspuns, dar este reţinut şi trimis la Spitalul Cula. I se pune diagnosticul de psihopatie impulsiv-explozivă cu interferenţe toxice. În 1989, de Ziua Ceferistului, a făcut o petiţie la C.C. pe care dorea să o înmâneze personal lui Ceauşescu. Este oprit de Miliţie, care îi rupe memoriul şi îl internează cu forţa la Spitalul Cula, pe motiv că "în repetate rânduri tulbură liniştea locatarilor, fiind agresiv şi că de mai multe ori şi-a făcut apariţia în zona Sălii Palatului, fiind stăpânit de porniri violente faţă de organele de Miliţie, acesta fiind periculos şi pentru publicul stradal, fiind bolnav psihic". La Cula stă 22 de zile cu psihopatie impulsivă-instabilă. Tot în 1989 este reinternat, în urma unui conflict cu un coleg de serviciu pe care a vrut să-l bată. Internările au continuat şi după 1989 la cererea sa. Încearcă să obţină vechiul loc de muncă la CFR, dar nu reuşeşte.

11. V. F., din Oradea, absolvent al Facultăţii de Filozofie şi al Academiei Militare. În 1969 a expediat pe adresa Congresului al IX-lea al P.C.R. o scrisoare cu "conţinut calomnios şi cu invective la adresa C.C. şi a lui Ceauşescu, ponegrind politica internă şi externă a statului, deformând realitatea economică şi socială din ţară, cerând delegaţilor de la congres să ia atitudine faţă de secretarul general." Cu ocazia percheziţiei la domiciliu i se găseşte o copie a scrisorii şi altele, cu acelaşi conţinut duşmănos, dar care nu fuseseră expediate. Este acuzat de "propagandă contra orânduirii socialiste" de către procuratura militară din Oradea. În 1971 este scos de sub urmărire penală şi internat la psihiatrie, în Oradea, apoi transferat la Bucureşti, unde este ţinut 10 luni şi apoi transferat sub escortă la Cluj, cu diagnosticul de sindrom depresiv paranoid. De la 34 de ani a fost marginalizat, a fost pensionat pentru a putea fi scos din viaţa socială. Reinternat după revoluţie şi expertizat de comisie, este declarat sănătos.

12. T.E., de 60 de ani, din Cluj, asistentă medicală. Asistă la un conflict dintre directorul întreprinderii şi soţul ei, căruia în final i se desface contractul de muncă. Soţul se adresează justiţiei, ea fiind în acest cadru co-reclamantă. Treptat, prin introducerea în dosar a o serie de calomnii, este inculpată şi apoi acuzată că a comis fapte penale grave, fapte antisociale şi calomnii la adresa autorităţilor locale şi centrale. Este arestată şi internată la Spitalul de psihiatrie din Cluj, în 1974. Este expertizată şi i se pune diagnosticul de delir paranoid sistematizat. În faţa acestui fapt declară greva foamei, dar i se aplică prevederile art.114 c.p., cu internare obligatorie. În 1975 este internată la Bucureşti şi reexpertizată, stabilindu-se diagnostiucul de reacţie interpretativă pe fondul unei dezvoltări disarmonice a personalităţii de tip paranoiac. I se aplică măsurile de siguranţă conform art.113 c.p. Continuă să facă memorii la M.A.N., radio, TV, dar fără nici un rezultat. În 1976 este reexpertizată la Timişoara, iar în 1978 la Cluj, cu diagnosticul de delir paranoid sistematizat, stare depresivă interpretativă, reacţie persistentă. Contestă atât diagnosticul, cât şi măsurile de siguranţă. În 1981 câştigă ultimul proces, este scoasă de sub incidenţa art.113 c.p., dar adresa nu-i va parveni decât după revoluţie. Reexpertizată după 1989, este declarată sănătoasă.

13. V.Gh., fost profesor, în prezent pensionar. În 1951 a fost reţinut de către Securitate şi anchetat pentru propagandă împotriva orânduirii socialiste. Este transferat la Spitalul Văcăreşti, ca urmare a intrării în greva foamei.
În 1970 a fost condamnat de către Tribunalul Militar tot pentru propagandă împotriva orânduirii socialiste, dar este trimis la Spitalul Voila, unde primeşte diagnosticul de psihopatie paranoică, cu stări de excitaţie de tip maniacal, fiind scos pe această bază de sub urmărirea penală. În 1971 este internat tot forţat la Urlaţi, iar în 1974 i se aplică prevederile art.114 c.p şi apoi 113 c.p. până în 1980. În 1980, după o grevă a foamei, este reinternat forţat la Voila şi ţinut în evidenţă pânâ în decembrie 1988. De menţionat că, în urma percheziţiilor făcute, i s-au confiscat opere literare (scrise sub pseudonimul Zăpadă). După revoluţie este reexaminat şi nu se mai constată tulburări psihice.

14. U.C. din Bucureşti. Dorind să lucreze în R.F.G., a solicitat Consiliului de Stat să i se permită plecarea. Neprimind răspuns, scrie un memoriu în care se plânge că, în timp ce conducătorul se plimbă, el nu are posibilitatea să lucreze în străinătate. Ca urmare, pe 30 august 1972, este ridicat de Circa 1 Miliţie şi dus direct la Spitalul de psihiatrie Bălăceanca. Este expertizat şi i se pune diagnosticul de psihoză paranoidă. I se face externarea cu condiţia de a nu mai veni în Bucureşti. Deja la serviciu i se desfăcuse contractul de muncă. În octombrie 1974 este reinternat de Miliţie la Spitalul Socola, unde i se schimbă diagnosticul în sindrom nevrotic rezidual, cu decompensări depresive. Asupra soţiei se fac presiuni pentru a divorţa, deoarece ar fi un trădător de ţară. După revoluţie, cere recunoaşterea vechimii în muncă şi plata drepturilor băneşti. Comisia Diacicov îl declară sănătos mintal.

15. S.V., statistician din Bucureşti. În 1982, în timp ce era în concediu medical, i se desface contractul de muncă. Încearcă audienţe, memorii, dar nu poate rezolva nimic. În 1983, disperat de nerezolvarea situaţiei, iese în faţa maşinii lui Ceauşescu. Este arestat, apoi eliberat şi primit în audienţă la C.C., după care este reangajat în alt sector de activitate, ceea ce îl nemulţumeşte. În 1984 iese din nou în faţa maşinii lui Ceauşescu pentru a-i înmâna o scrisoare, în aceeaşi problemă. Este iar arestat şi eliberat. După două zile este însă ridicat de la domiciliu şi dus la Spitalul Gh. Marinescu. Nu avea antecedente psihiatrice. Pe 30 august 1984 este expertizat de Institutul Medico-Legal cu diagnosticul de personalitate accentuată de tip hipertim, cverulent, revendicativ şi se înaintează Policlinicii Titan cu un dosar. Pe 16 noiembrie este readus de Miliţie la Spitalul Gh. Marinescu pentru că "prezintă grave tulburări de comportament, sub forma acţiunilor revendicative". După 8 zile este externat cu diagnosticul anterior. În 1987 este iar internat forţat, dar se menţine vechiul diagnostic. În toate internările nu a primit nici un tratament. Comisia Diacicov îl găseşte normal psihic.

16. S.N., economist din Bucureşti. În 1977 a fost urmărit de Securitate pentru propagandă religioasă, fiind internat forţat la Spitalul Gh. Marinescu şi pensionat cu diagnosticul de schizofrenie paranoidă. Diagnosticul s-a stabilit pe baza convingerilor sale religioase şi ca urmare a acţiunilor sale de predicare a religiei. Timp de 8 ani a solicitat dreptul de a lucra, dar a fost sistematic refuzat de psihiatri, refuzându-i-se depensionarea. La Policlinica Titan a fost ameninţat că dacă nu încetează cu propaganda religioasă va fi internat definitiv la Bălăceanca. S-a adresat Institutului de Expertiză a Capacităţii de Muncă pentru a putea munci, dar, spre mirarea sa, acum avea paranoia. În toate demersurile sale pentru un loc de muncă i s-a răspuns că atâta timp cât va face "propagandă religioasă" va fi considerat bolnav psihic, deşi el a declarat că religia este crezul vieţii lui. După revoluţie se constată de către comisie că tot timpul a fost sănătos.

17. S. Gh. din Piteşti. Tatăl său, orb fiind, avea obiceiul de a trimite anonime (din 1957) lui Gheorghiu Dej, în care cerea desfiinţarea colhozurilor. Sesizând pericolul, S.Gh. pleacă departe de casă şi, în 1962, ajunge şef de birou la o schelă de extracţie. Deoarece tatăl său fusese între timp arestat, acest lucru ajunge la cunoştinţa serviciului de cadre şi el va fi tratat ca un "duşman al poporului", fiind retrogradat pentru a nu mai avea nici-o răspundere. Deschide acţiune în justiţie, dar ca rezultat este dus la un psihiatru care îi pune diagnosticul de nevroză astenică cu elemente paranoide. Justiţia nu-i dă satisfacţie, astfel încât el va acuza şi aceste organe. În 1964 se trezeşte pensionat medical cu diagnosticul de psihoză paranoidă, dar refuză pensia. Noul director, care era şi membru în Comitetul judeţean de partid, cere fără nici-o explicaţie punerea dizidentului sub interdicţie. Pentru acoperire recurge la L.S.M. din Piteşti care se conformează şi stabileşte diagnosticul de paranoia. Urmează alte plângeri şi memorii şi abia în 1988 o comisie a Spitalului Gh. Marinescu formulează un nou diagnostic, psihopatie polimorfă în stadiul de bună remisie. I se recomandă reluarea activităţii. După revoluţie va fi declarat sănătos, dar şirul şicanelor şi abuzurilor administrative va continua şi în prezent.

18. R.N., programator din Bucureşti. Având un copil cu tulburări congenitale, nu a mai dorit să aibă şi alţi urmaşi, motiv pentru care s-a internat la psihiatrie. În ‘83 şi ‘84 este internată la secţia psihiatrie a Spitalului Tulgheş, apoi la L.S.M. Titan, cu diagnosticul depresie anxioasă, fond dizarmonic şi, drept urmare, va putea face legal întreruperi de sarcină. Dar din 1984 este internată forţat, motiv pentru care are două tentative de sinucidere. După revoluţie, de frica unor noi internări forţate, face demersuri pentru a contesta diagnosticele puse. Comisia Diacicov apreciază starea sa de sănătate şi faptul că diagnosticlele anterioare au fost de complezenţă.

19. B.P. din Dâmboviţa, pensionar, fost ofiţer. În 1965, fiind ofiţer la Tg.Jiu, îl cunoaşte, cu ocazia campaniei electorale, pe tov. Marin, directorul fabricii de confecţii şi candidat pentru alegeri. Militarii care au luat cuvântul au cerut să ia fiinţă în incinta unităţii un chioşc de alimente. B.P. a luat cuvântul arătând că tov. Marin nu pare a fi un candidat competent, numindu-l manechin, care nu ştie de ce a venit în faţa alegătorilor militari. După trei zile este chemat la Bucureşti şi pus să facă un raport privind incidentul. La întoarcerea în unitate este exclus din UTC, situaţie incompatibilă cu funcţia de ofiţer, motiv pentru care este trecut în rezervă. Urmează o perioadă în care face memorii către organele în drept, dar nu primeşte nici un răspuns. În disperare de cauză se adresează unor ambasade străine -Anglia, Franţa, RFG - şi chiar Bibliotecii americane. De fapt, nici un memoriu nu ajunge la destinaţie, ele fiind depuse la dosarul său de la Securitate. Timp de 20 de ani este hărţuit într-un labirint administrativ. Îşi câştigă cu greu existenţa, este marginalizat şi persecutat. În aprilie 1977, fiind salariat la un trust de construcţii din Craiova, este arestat fără motiv, bătut crunt şi internat la Spitalul de psihiatrie din Slatina. Aici, medicul I.D. îi spune sincer că are obligaţia de a-l pensiona, după care el trebuie să părăsească Slatina. În timp ce i se stabilea diagnosticul de paranoi, la serviciu i se desfăcea contractul de muncă, retroactiv, deşi decizia nu i s-a comunicat. Contestaţiile făcute l-au plimbat prin multe spitale de psihiatrie în perioada 1977-1986. Persecuţiile au continuat şi la domiciliul său, unde în decembrie 1979 este bătut de plutonierul Manea, care îi interzice să mai părăsească satul. I se iau amprentele şi este obligat să semneze un angajament că nu va mai scrie memorii şi nu se va mai adresa altor foruri. În 1987 ajunge la Spitalul Gh. Marinescu, unde şeful clinicii îi cere să renunţe la acţiunile sale contestatare, deoarece acest lucru i-ar aduce multe necazuri. Dacă ar contesta diagnosticele, el s-ar pune la dispoziţia Securităţii şi a mijloacelor sale. Convins de aceste explicaţii, el va renunţa la toate acţiunile revendicative. După revoluţie se prezintă la comisia Diacicov şi se constată că nu este bolnav psihic.

20. B.I., fost ofiţer din Cluj. În 1962 este scos din armată pentru că a împrumutat haine militare unor particulari, pentru un spectacol. Lucrează apoi în mai multe locuri. Dându-şi seama de multele nedreptăţi din societatea comunistă, începe să scrie memorii în care demască pe cei vinovaţi, incompetenţi, demască abuzurile. Acest lucru devine cu atât mai periculos cu cât în acest cerc apar persoane din conducere sau chiar din nomenclatură (reclamă chiar un prim-secretar de partid). Din aceste motive este mereu concediat, retrogradat şi în ultimă instanţă arestat, înscenându-i-se un proces. Nu recunoaşte acuzaţiile şi declară greva foamei. Condamnările cumulate au totalizat 30 de ani de închisoare, din care a efectuat 23 de ani, fără a se reţine contra lui acte criminale, în afara nesupunerii civile şi a reclamaţiilor. Contra neregulilor din penitenciare, protestează mereu prin greva foamei, dar este sistematic torturat - i se fac injecţii care să-i provoace durerea, este cufundat în apă fierbinte etc.
Odiseea psihiatrică începe din 1976, când devine clar că metodele clasice de represiune nu pot să-l intimideze. Pe 5 martie 1976 află că a fost pensionat medical cu diagnosticul de delir paranoid sistematizat. Refuză şi pensionarea, şi diagnosticul. Urmează o perioadă de internări pe toată filiera gulagului psihiatric: Spitalul P. Groza, Poiana Mare, Jilava, Gherla, Poarta Albă etc. A fost încadrat în art.114 c.p. şi apoi trecut în 113 c.p. După revoluţie este declarat sănătos mintal.

21. G.B., muncitor necalificat din Bucureşti. În 1977 este supus unor condamnări juridice succesive pentru comportament antisocial şi perseverarea în acest comportament. În 1987 i se reproşează că, în colaborare cu alţi tineri, a săvârşit infracţiunea de "difuzare fără autorizaţie a unor imprimate destinate a fi folosite ca mijloc de informare publică", precum şi "răspândirea de materiale obscene", procurare de benzi magnetice, casete video, publicaţii cu caracter mistic, obscurantist care s-au multiplicat la xerox şi dactilo. De asemenea, acuzaţia mai pretinde că "a urmărit satisfacerea aberaţiilor sexuale cu manifestări tipice a unei personalităţi dizarmonice, cu preocupări obsesive în probleme de sexualitate". Pe 23 iunie 1989 este din nou arestat pentru difuzare de materiale obscene.
Pentru a pune capăt acestor activităţi şi a degreva organele de securitate de răspundere, pe 4 august 1989, G.B. este încadrat în art. 114 c.p., prin sentinţa Tribunalului sect.1 Bucureşti, recursul fiindu-i respins. Pe 8 august 1989 este internat la spitalul penitenciarului Jilava cu diagnosticul de dezvoltare paranoidă a personalităţii cu elemente obsesivo-fobice, psihopatie schizoidă, iar pe 15 august se face o nouă expertiză cu acelaşi diagnostic. Având în vedere antecedentele infracţionale, comisia consideră că "sus-numitul prezintă un grad mare de periculozitate, fapt pentru care se apreciază că discernământul este pierdut în raport cu fapta pentru care este cercetat şi se recomandă aplicarea măsurilor medicale, prevăzute în art. 114 c.p". Ca urmare, este scos din detenţie şi trimis la Spitalul Poiana Mare, de unde, după revoluţie, este urgent externat (pe 30 decembrie 1989) Din relatările medicului curant, în cursul internării, comportamentul pacientului a fost perfect adaptat situaţiei şi a primit doar un tratament minim (cu excepţia ES la început). Diagnosticul pus de comisie nu se confirmă şi după revoluţie este declarat sănătos.

22. C.V., pensionar, fost operator chimist în Brăila. În 1975 este acuzat de propagandă împotriva orânduirii socialiste, în urma unui memoriu trimis lui Ceauşescu, în care cerea P.C.R.-ului să nu se mai amestece în treburile sindicatelor. Prin ordonanţa Procuraturii militare Bucureşti este învinuit că a redactat şi expediat poştal două scrisori conducerii de partid, concepute în maniera de a crea impresia că exprimă opinia unui grup de muncitori de la Uzina Progresul. Ar mai fi făcut afirmaţii calomnioase şi ostile la adresa orânduirii sociale actuale, privind anumite aspecte economice, de asistenţă medicală şi socială, scrisori prin care a proferat şi ameninţări care vizau conducerea superioară de partid şi includea ideea înlocuirii acesteia. O altă scrisoare semnată “Fraţii României” a fost pusă într-o cutie poştală pe 26 mai 1975, înscrisul fiind anonim şi fără destinatar. În cursul urmăririi penale, se dovedeşte că C.V. este autorul scrisorii. I se face percheziţie şi este cercetat la sediul Securităţii din Brăila. Fiind întrebat "unde a ascuns armamentul", C.V. răspunde că în bucătărie are un tun demontat. Această afirmaţie făcută în glumă duce la internarea sa în mod abuziv, pe 16 decembrie 1975, la Spitalul psihiatric din Brăila, cu diagnosticul de psihopatie polimorfă, predominant explozivă, paranoică, cu frecvente decompensări, diagnostic confirmat de expertiza I.M.L. Brăila. Biletul de trimitere a fost eliberat de medicul D.M. de la Policlinica Brăila, fără ca măcar respectivul să fi văzut pacientul sau ca acesta să fi fost în evidenţele policlinicii. Deşi este pensionat pentru sciatică, i se anulează această pensionare şi i se face alta cu diagnostic psihiatric. După această procedură este dus la Judecătoria Brăila şi judecat de urgenţă, aplicându-i-se măsurile de siguranţă, iar prin ordonanţa Securităţii este obligat a se prezenta lunar la psihiatrie pentru control. În martie 1976 C.V. cere anularea pensionării pentru a-şi putea relua activitatea, dar cererea îi este respinsă, contestaţiile făcute la Ministerul Muncii fiind zadarnice. Este chemat la Securitatea din Brăila, unde i se spune că dacă nu se astâmpără va fi "ascuns de nu-l va mai găsi nimeni". Este obligat să semneze un angajament şi ameninţat cu evacuarea lui şi a familiei din apartament.
După decembrie 1989 a încercat să-şi clarifice situaţia, dar a fost purtat de la o instituţie la alta, comisia de expertiză locală declinându-şi competenţa. Comisia de cercetare a abuzurilor îl declară însă normal psihic.

23. C.I., pensionară, fost statistician, din Bucureşti. Pe 2 octombrie 1975, în timpul unei audienţe (legată de o problemă de serviciu) la primul secretar al sectorului 5 Bucureşti, tov. Ganea Nicolae, este determinată de grosolănia acestuia să riposteze. Secretarul de partid, nefiind obişnuit să suporte asemenea afronturi, se răzbună obligând conducerea întreprinderii în care lucra să o concedieze. Nefiind membră de partid, se convoacă o şedinţă la care primul secretar trimite o activistă care presează şi obţine concedierea. Din cauza situaţiei în care se afla, C.I. are o tentativă de sinucidere şi astfel ajunge la psihiatrie. Aici s-a dat dispoziţie să nu fie externată fără aprobarea primului secretar, motiv pentru care a stat internată 21 de zile. După 3 zile de la externare, este ridicată abuziv de la domiciliu de către Miliţie şi internată cu forţa la Bălăceanca, unde la fel de abuziv este supusă unei expertize. Spre surprinderea ei, medicii resping internarea obligatorie. În perioada 1975 - 1979 nu mai are probleme cu psihiatria, deşi fără voia ei era ţinută în evidenţă. La domiciliu vine în conflict cu sectoristul, un rău platnic din blocul ei. Este şicanată de Miliţie, i se iau amprentele pe motiv că "s-au comis crime în cartier", numele fiindu-i furnizat de policlinica de psihiatrie. Tot fără motiv, în 1986, în blocul ei se prezintă o asistentă socială de la policlinica teritorială care cere vecinilor referinţe despre ea, dar nu obţine declaraţii negative. Pe 3 iunie 1989, pe baza unui referat al medicului de policlinică, este ridicată abuziv de la domiciliu şi internată la Spitalul Gh. Marinescu, unde comisia respinge internarea obligatorie. Se prezintă cu decizia la medicul de policlinică, iar acesta, în faţa ei, telefonează medicului din spital susţinând în mod nereal că femeia ar fi agitată. După revoluţie este declarată sănătoasă mental.

24. C.I., pensionar medical, fost inginer electronist. Pentru a-şi face bine profesia, a trebuit să protesteze faţă de condiţiile aberante de răsturnare a valorilor, dar toate criticile sale au fost respinse. Este concediat în mod abuziv, ridicat de Securitate şi supus unui tratament psihiatric obligatoriu şi greu de suportat. Astfel, în repetate rânduri, miliţienii îl internau în Spitalul Gh. Marinescu sau Cula cu diagnosticul de schizofrenie paranoidă. În 1981, pe baza unei adrese a Policlinicii Titan şi a examenului lui C.G., pe care pacientul nu l-a văzut niciodată, i se stabileşte abuziv diagnosticul de schizofrenie paranoidă şi se conchide că este un pericol social, aplicându-i-se prevederile decretului 313. În urma acestui fapt, este ridicat de pe stradă şi internat la Spitalul Gh. Marinescu, totalizând multe internări abuzive. Si el este declarat sănătos de comisia Diacicov.

25. D.V., electronist din Bucureşti. Intră în conflict cu Securitatea pentru o serie de afirmaţii cu caracter politic, antitotalitar. Într-o serie de scrisori adresate Securităţii el critică conducerea superioară de partid şi de stat. A fost ridicat cu mandat de arestare şi i s-a făcut dosar la procuratura militară. În perioada 1979 - 1980 a fost în repetate rânduri convocat la Securitate, iar din cauza continuării activităţii politice este internat în Spitalul de psihiatrie din Podari-Craiova. A fost exclus din facultate şi marginalizat, izolat social. După externarea din Spitalul Podari, a fost urmărit în permanenţă de Securitate, inclusiv prin mijloace tehnice. În perioda lungii sale persecuţii a fost supus unui stres permanent, a început să consume alcool, a devenit depresiv, vulnerabil, poziţia lui socială s-a deteriorat. Examinat de către comisia de abuzuri este declarat normal psihic.

26. D.P., pensionar, fost contabil la Craiova. În 1948 face afirmaţii defavorabile regimului comunist, fiind arestat, lucru care se repetă şi în 1950. Ieşit din arest, arată colegilor urmele, vânătăile şi alte semne de tortură. În 1957 ascunde un fost camarad de front căutat de Securitate, fiind închis pentru aceasta până în 1961. În 1965 face un memoriu cerând plecarea definitivă din ţară şi scrie un memoriu în care insultă guvernul şi organele de partid. Este internat cu forţa în Spitalul de psihiatrie Craiova în 1966 şi supus unei expertize psihiatrice, unde i se stabileşte diagnosticul de paranoia. După aplicarea decretului 12, internările se succed la Podari, iar în 1970 este transferat la Spitalul Poiana Mare, unde este internat conform unei decizii a Tribunalului militar Timişoara. În toată această perioadă D.P. continuă să facă aprecieri negative asupra regimului. În 1973 este arestat fără vină ca fiind implicat într-o crimă, iar în 1976 este acuzat de mărturie mincinoasă. Internările se succed de fiecare dată la Spitalul Poiana Mare şi Podari. După revoluţie şi el este declarat sănătos mental.

27. F.N., fost mecanic de locomotivă, în prezent pensionar, din Bucureşti. Între 1949 – 1950 a lucrat la Ambasada Albaniei (soţia era cetăţean albanez). În 1960, alterându-se relaţiile cu Albania, este acuzat că în staţia Ciorogârla ar fi depăşit semnalul de oprire a locomotivei. După această înscenare i se desface contractul de muncă. Începe să facă demersuri pentru repararea nedreptăţii. Este invitat la Spitalul Gh. Marinescu, unde în mod neaşteptat este pensionat medical cu diagnosticul de reacţie interpretativă pe fond dizarmonic. Expertizat după 1989, se constată că nu prezintă tulburări psihice.

28. G.I., pensionar, fost profesor în Bucureşti. A fost arestat de către Securitate pe 14 iulie 1970 pentu vina de a fi scris şi răspândit poezii cu caracter antiguvernamental.
I s-au confiscat manuscrisele, maşina de scris şi cărţile. Este internat la Spitalul Gh. Marinescu şi apoi trimis la Bălăceanca.

29. G. Gh., fost director de şcoală, în prezent pensionar, din Bucureşti. A fost secretar P.S.D. în Tg. Neamţ, unde a avut de înfruntat numeroase înscenări şi chiar o tentativă de omor. În 1989 i-a fost devastată casa şi a fost molestat, în timp ce infractorii care şi-au recunoscut vina au fost eliberaţi la intervenţia secretarului de partid din Tg. Neamţ. În urma a numeroase reclamaţii făcute, a fost internat la Spitalul de psihiatrie din Piatra Neamţ, unde i s-a stabilit diagnosticul de paranoia. În timpul Congresului Partidului, din noiembrie1989, este din nou internat cu forţa, cu diagnosticul de paranoia. Toate internările au fost nejustificate şi în afara legii. După 1989 este declarat sănătos psihic.

30. G.I., fost merceolog, acum pensionar, din Bistriţa Năsăud. Refugiat din Basarabia, este sfătuit să se înscrie în partid pentru a nu fi expulzat în URSS. În 1952 este exclus din partid şi scos din armată pe motiv că este fugit din URSS. Face multe încercări pentru a fi reîncadrat în muncă şi reuşeşte abia în 1968, dar la scurt timp este transferat cu un salariu mai mic. Din 1970 începe să facă reclamaţii, motiv pentru care va fi persecutat. În 1972 este din nou concediat, iar apoi evacuat din locuinţă. Face în continuare reclamaţii şi cere şi plecarea din ţară. În acest context, pe 29 iulie 1976, este ridicat de Miliţie şi internat forţat în Spitalul de psihiatrie din Bistriţa cu recomandarea de a i se aplica Decretul 12/65. I se pune diagnosticul de sindrom interpretativ reactiv, dar se refuză integrarea în decret. Procuratura nu se mulţumeşte şi decide internarea forţată în clinica din Cluj pentru o nouă expertiză, dar nici de această dată nu i se aplică Decretul 12. După externare, ofiţerul de securitate care îl supraveghează îl ameninţă că, dacă va mai face memorii, va fi dus pe graniţa cu Iugoslavia şi împuşcat, motivându-se că a vrut să fugă. A continuat să fie supravegheat. Ori de cîte ori venea Ceauşescu în vizită la Bistriţa, el era internat cu forţa în spitalul de psihitrie. După revoluţie este reabilitat şi declarat sănătos psihic.

31. M.L., fost inginer, în prezent pensionar, din Bucureşti. A început să fie persecutat din 1969, ca urmare a corespondenţei pe teme ştiinţifice cu o facultate din Franţa. În 1970, ca urmare a unui conflict cu şeful său de la Fundulea, este mutat disciplinar la Mogoşoaia. Observă că este urmărit de Securitate, pentru ca în 1974, la intervenţia fostului şef, să fie internat forţat la Spitalul Gh. Marinescu cu diagnosticul de reacţie psihogenă paranoidă. În foaia de observaţie există un bilet de trimitere care nu se ştie cum a ajuns acolo, pacientul nefiind examinat de policlinică. În ianuarie 1975 este pensionat medical, deşi el nu a solicitat acest lucru. În 1976 constată că una dintre lucrările lui apare la comisia de omologare a Ministerului Agriculturii, dar are ca autor tocmai pe directorul persecutor. Deşi solicită să fie reprimit în serviciu, i se spune că nu sunt locuri. În perioada 1977 -1979 este în mod ostentativ urmărit, i se fac diferite înscenări (este acuzat de furt, de relaţii cu străinii, posesie de fotografii pornografice). În această perioadă face 8 memorii la C.C., iar în semn de protest restituie carnetul de partid. În 1982 surprinde la domiciliul său agenţi de securitate ce pătrunseseră cu ajutorul unor chei duble. De asemenea, în cursul unei intervenţii chirurgicale are impresia că medicul voia să-l omoare (acesta fusese medic la închisoarea Văcăreşti). Pentru a nu mai fi considerat delirant, încetează a mai face memorii. După revoluţie, Comisia Diacicov îl reabilitează, fiind sănătos psihic.

32. M.S., fostă lucrătoare în comerţ, în prezent pensionară, din Bucureşti. În 1954 a fost arestată şi condamnată pentru crimă de înaltă trădare. În detenţie este molestată, bătută. De asemenea, soţul ei a fost obligat să divorţeze de ea în perioada detenţiei, iar copiii i-au fost luaţi. A fost internată de câteva ori în spitalul psihiatric. După revoluţie a fost declarată sănătoasă.

33. J.I., inginer din Colibaşi, transferat la Bucureşti. A absolvit cu diplomă de onoare facultatea în URSS. Se confruntă cu greutăţile industriei româneşti, cu tehnologia învechită. Propune o serie de măsuri care să stimuleze progresul tehnic şi devine chiar subiectul unor elogii care i se aduc în presă. În 1970 - 1971 se pune problema colectivizării zonelor montane. Fiind din Rucăr, îşi dă seama că o asemenea măsură va duce la sărăcirea şi dispariţia satului de munte. De asemenea, se opune unui proiect de sistematizare hidroenergetică a Dâmboviţei aprobat de Ceauşescu, care ar fi dus la distrugerea zonei. Propune el însuşi un plan-alternativă care ar fi salvat regiunea. Este chemat la C.N.S.T., la cabinetul 2, unde stă de vorbă cu un consilier. La ieşirea din clădire este acostat de doi indivizi, urcat cu forţa într-o maşină neagră şi i se spune că este arestat. În realitate este dus direct la Bălăceanca şi dat în primire doctorului de gardă. I se dă o uniformă vărgată şi este trimis într-un salon de agitaţi. Refuză tratamentul, dar condiţiile de cazare sunt mizerabile. Este expertizat de patru ori succesiv. Face apel la conştiinţa medicilor din comisie, iar unul dintre medici îi spune "trebuia să aşteptaţi să vă naşteţi peste 100 de ani, dacă societatea va evolua aşa cum sperăm". Este externat peste două luni, dar i se cere o declaraţie în care să arate că nu va mai supăra "organele". Reîntors la serviciu, constată că este transferat la altă întreprindere. Este în permanenţă supravegheat de Securitate, i se interzice să participe la adunări sau mitinguri organizate, iar cu ocazia vizitei lui Ceauşescu în întreprindere este izolat şi păzit. Soţia sa este mereu sfătuită să divorţeze de el deoarece ar fi un pericol social. Participă la revoluţia din 1989 şi este ales preşedinte al F.S.N. pe uzină. Este anunţat că poate fi reîncadrat la vechiul său loc de muncă, Uzina Republica. Şi el este declarat sănătos psihic.

34. N.E., pensionar, din Bucureşti. În 1974 a protestat împotriva demolării locuinţei, refuzând să se mute din casă. Şi-a exprimat nemulţumirea în faţa a numeroase autorităţi şi a adresat o scrisoare lui Ceauşescu - pe care o predă fratelui dictatorului, care lucra la Casa Scânteii -, scrisoare în care relata despre viaţa grea a ţăranilor şi muncitorilor. Ulterior, fiind tot nemulţumit, solicită un paşaport pentru a emigra, dar toate scrisorile s-au adunat la dosarul lui de la Securitate. Pe 31 octombrie 1974 este ridicat de doi ofiţeri de securitate şi internat forţat la Spitalul Gh. Marinescu, cu ocazia vizitei lui Brejnev în România. În foaia de observaţie se notează că face reclamaţii nejustificate. După revoluţie, comisia Diacicov constată că este sănătos mental.

35. M.I., învăţătoare, din Mangalia. După o internare şi o pensionare medicală, reluându-şi activitatea intră în conflict cu conducerea şcolii şi, drept urmare, face o serie de memorii pe care le adresează revistei “Flacăra”. În 1989, în urma unor conflicte, este internată cu forţa, la cererea directoarei şcolii şi introdusă în decretul 313, apoi internată în Spitalul de psihiatrie Palazu Mare. După revoluţie este reabilitată ca fiind normală psihic.

36. N.C., muncitor agricol din Bucureşti, în prezent pensionar. În 1956 este acuzat pe nedrept de crimă şi pentru faptul că ar fi vrut să destrame CAP-ul. Este închis la Văcăreşti şi expertizat la Spitalul Gh. Marinescu cu diagnosticul de schizofrenie paranoidă. Va sta cinci ani într-un spital de psihiatrie. În 1962 este externat şi va lucra ca factor poştal nouă ani, apoi portar la Hotelul Ambasador 15 ani, de unde este pensionat. După revoluţie se apreciază că este sănătos mental.

37. C.V., fost ofiţer de securitate, din Ocna Mureş. În 1955 a fost acuzat de trădare (titoist), judecat, eliberat, dat afară din armată. În urma unui memoriu la C.C., primeşte o slujbă de mecanic, dar, solicitând un transfer, acesta i se respinge şi el va preda carnetul de partid. După un an este exclus din partid şi i se desface contractul de muncă pentru a nu mai fi încadrat nicăieri. Vine la Bucureşti pentru a se adresa C.C.-ului, dar este reţinut la Miliţie trei zile, transferat apoi la Securitate şi apoi internat la Spitalul de psihiatrie al închisorii Văcăreşti, unde este expertizat şi diagnosticat cu schizofrenie paranoidă. Este purtat mai apoi prin mai multe penitenciare, ultimul fiind cel din Sighet. Face greva foamei şi este mutat la Spitalul de psihiatrie din Sighet, unde este declarat iresponsabil, iar fratele lui este numit tutore. Deşi face contestaţie, nu i se ridică interdicţia. Este declarat sănătos de Comisia de cercetare a abuzurilor.

38. P.V., muncitor, din Ploieşti. În 1968 scrie un memoriu adresat lui Ceauşescu, dar pe care a încercat să-l citească într-o adunare de partid. După ce termină de citit, îşi depune carnetul de partid. Pe 29 iunie 1969, cu ocazia vizitei lui Nixon, este ridicat de miliţieni şi internat abuziv la Spitalul Urlaţi. Aici face greva foamei cerând ca organele de stat să fie informate de acest abuz. El cere să se respecte ceea ce afirmase Ceauşescu într-un discurs: "un om plecat la serviciu trebuie să fie sigur că va ajunge acasă". După cinci zile de grevă a foamei, la care mai aderaseră patru persoane, i se face externarea fără bilet de ieşire şi fără diagnostic. Depune o plângere împotriva acestei internări abuzive, dar tribunalul refuză să o ia în consideraţie. Constată că în cele cinci zile de internare a fost pontat la serviciu.
A doua internare forţată s-a făcut la Spitalul Voila -1976. Anterior internării, P.V. trimisese o scrisoare la Europa Liberă cerând mărirea salariilor foştilor membri ai partidului social-democrat, care a fost înglobat în P.C.R. La percheziţie i s-au găsit şi alte copii ale unor scrisori similare cu cea trimisă la radio, în care îşi exprima convingerea că regimul comunist va cădea. Este expertizat cu forţa, închis într-un salon cu gratii, dar nu primeşte nici un tratament, nici-o atenţie. La externare i se pune diagnosticul de paranoia, iar directorul spitalului îi spune că "se bate cu morile de vânt".
În aprilie 1977 este pentru a treia oară internat cu forţa, la Spitalul Săpoca, pe care îl descrie ca pe un infern. Este arestat în timp ce încerca să facă o vizită scriitorului contestatar P. Goma. Chiar la uşa blocului acestuia este prins, bătut crunt, fiind mereu întrebat dacă a semnat scrisoarea lui Goma. Refuză să semneze declaraţia de retractare a semnăturii. Este reinternat la Săpoca, la agitaţi, iar apoi transferat la alcoolici. Timp de 45 de zile i se fac doze mari de neuroleptice şi ES. În perioada internării sale la Săpoca este adus acolo şi N.M., din Ploieşti, care ceruse să emigreze, ca şi P.C., astăzi emigrat în Canada. După externare este chemat de Tribunalul din Ploieşti pentru a se stabili în ce spital va fi internat. Securitatea ceruse Spitalul Călineşti-Prahova, dar tribunalul decide să fie lăsat sub control ambulatoriu, soţia lui fiind obligată să-i fie tutore.
Altă internare o are la Voila şi a avut o desfăşurare dramatică prezentată într-un capitol anterior.
V.P. - cunoscut dizident politic în ţară şi străinătate, a înfiinţat un sindicat liber. În 1976 a reuşit să plece în Occident, iar în februarie 1978 a ţinut la Paris o conferinţă de presă în care a vorbit despre utilizarea psihiatriei în scopuri politice în România. De asemenea, a făcut apel la libertatea muncitorilor de a se organiza în sindicate. La întoarcere i se refuză intrarea în ţară, dar ca urmare a protestelor este reprimit. I s-a schimbat locul de muncă şi apoi a fost pensionat forţat. Atât la Paris, cât şi în ţară (după revoluţie) a fost examinat şi găsit ca fiind perfect sănătos mintal.

39. P.F., inginer constructor, din Cluj. În 1983 îi scrie lui Gorbaciov scrisori în care îi arată situaţia grea din ţară. De asemenea, trimite memorii critice către minister şi ca urmare este destituit din funcţie. Face un memoriu către Elena Ceauşescu, în care arată aspectele negative din construcţii, critică megalomania din acest domeniu. Începe să fie urmărit de către Securitate, mai ales că el continua să scrie memorii lui Ceauşescu. În acest context, în 1986 este ridicat de la serviciu şi i se pune în vedere să demaşte toţi prietenii pentru că altfel "va fi desfiinţat" împreună cu întreaga familie. Se decide să simuleze o boală mintală, motiv pentru care pune în scenă o tentativă de sinucidere, fiind internat la psihiatrie. Aici, un medic (D.S.) îl învaţă cum să simuleze mai bine boala psihică, motiv pentru care a stat 93 de zile în spital şi a fost ajutat să se pensioneze cu diagnosticul de depresie melancolică, cu elemente interpretativ-paranoide pe fond involutiv. După revoluţie se internează pentru a se decide că nu este bolnav psihic.

40. V.D.S., pensionar, fost ospătar, din Bucureşti. Chiar după terminarea stagiului militar, avea obiceiul de a scrie memorii lui Ceauşescu.
În timp ce Ana Mureşanu vizita magazinul său şi îi adresa unele critici neîntemeiate, V.D.S. a avut îndrăzneala de a o da afară din magazin. Imediat este vizitat de un ofiţer de securitate care îl obligă să dea declaraţii în legătură cu unul dintre colegii săi, fost deţinut politic, care ulterior a fost ucis în condiţii misterioase.
A luat apoi legătura cu un grup care tipărea manifeste anticomuniste.Soţia, convinsă de secretarul de partid, a insistat pe lângă V.D.S. să se interneze, motiv pentru care, din proprie iniţiativă, are câteva internări la psihiatrie.
În 1984 este însă ridicat, cu salvarea, de pe stradă şi internat obligatoriu la Spitalul Gh. Marinescu. După externare are o discuţie cu tov. Carolică, primul secretar al sectorului 3 şi, în urma unor violenţe verbale, îl loveşte pe acesta în cap cu un dosar. Pleacă, dar nu ajunge prea departe. Este luat de pe stradă de trei indivizi, bătut în mod bestial şi i se face percheziţie la domiciliu. Apoi este reinternat cu forţa la acelaşi spital, unde este neuroleptizat masiv (i se administrează un amestec de 14 fiole de neuroleptice simultan) şi este ţinut într-o stare permanentă de adormire. A primit forţat şi ES. În urma bătăilor primite, îi este strivit nasul, ulterior pe acel loc apărând un epitelom. I se aplică prevederile decretului 313, deşi nu ştie să fi fost expertizat vreodată. S-a constatat că foaia de observaţie din 1984 a fost înlocuită cu alta, având un alt diagnostic şi alt scris.
După asemenea istorie, starea pacientului se decompensează, anual trebuind să facă internări. Diagnosticul actual este de personalitate dizarmonică, dar resimte dureros tot ceea ce s-a întâmplat, toată brutalitatea cu care a fost tratat făcând din el un client al spitalelor de psihiatrie. A luat parte activă la revoluţie, iar pe 13 iunie 1990 a fost groaznic bătut de mineri. În prezent este pensionat medical şi se prezintă periodic la spitalul de psihiatrie, din proprie iniţiativă.

41. A.T., medic neurolog, din Bucureşti, nepoata unei mari personalităţi politice din trecut. Are neşansa de a locui lângă Sala Palatului. Tatăl său a fost chestor de poliţie şi a fost deţinut politic timp de 15 ani. În 1976 face un memoriu la C.C., cerând daune morale pentru anii de detenţie. Singurul răspuns la memoriu a fost arestarea fiicei sale, A.T., şi internarea ei la Spitalul Bălăceanca. I se dă drumul după două zile, dar tatăl va face un şoc şi va rămâne infirm toată viaţa.
În 1982 lui A.T. i se înscenează un proces pentru evacuarea locuinţei, dar în 1984 câştigă procesul. Pe 15 noiembrie 1984, înaintea congresului partidului, este ridicată şi internată la Spitalul Cula. În 1985 un bătrân, în mod neîndemânatec şi provovator, îi face scandal pe stradă, înscenare pusă la cale de sectorist. La câteva zile, pe baza unui bilet scris de mână de sectorist, este din nou internată la Cula, de unde este externată la scurt timp.
A treia internare este făcută cu ocazia vizitei lui Gorbaciov în România, în 1987, şi este dusă iarăşi la Cula. Însoţitorul ei a spus doctorului: "în momentul în care Gorbaciov va pune piciorul pe scara avionului, ea poate fi eliberată". I s-a pus un diagnostic închipuit de către un medic care îi fusese coleg de facultate. Ulterior, acesta îşi motiva fapta: "am făcut-o pentru a nu-mi pierde pâinea".
Si ea a fost declarată normală psihic.

42. S.M., mecanic de locomotivă, din Roşiorii de Vede. La vârsta de 15 ani asculta muzică uşoară şi comentariile de la Europa Liberă. Entuziasmat, în 1969 scrie acestui post de radio două scrisori în care spunea că filozofia marxistă este o minciună, iar partidul comunist ar fi identic cu cel nazist. La scurt timp, este chemat să dea o declaraţie legată de furtul unor cărţi. Era de fapt o probă grafologică. Este anchetat la Securitate şi torturat. Recunoaşte cu inocenţă cele scrise, motiv pentru care unul dintre securişti spune: "băiatul acesta nu este sănătos la cap". Este trimis imediat la psihiatrie şi el nu se opune, nici nu ştia ce semnificaţie are. La Spitalul Gh. Marinescu i se face un examen sumar. Este judecat pentru infracţiunea de uneltire contra securităţii statului, fiind catalogat ca pericol social. Recursul îi este respins. Diagnosticul stabilit de comisie este de schizofrenie paranoidă. Este imediat dus la Spitalul Bălăceanca, internat într-un pavilion special, cu o curte interioară, plasă de sârmă ghimpată şi paznici. Locuieşte cu bolnavi psihici periculoşi, mai ales epileptici.
Tot aici se afla şi un grup de studenţi care demonstraseră contra regimului în 1968. I se face forţat ...ă cu neurolepticre şi ES. Deoarece este reclamat că şi în spital ascultă Europa Liberă, medicul E.C. ordonă să fie mutat imediat la salonul de cronici, este legat de pat şi i se fac neuroleptice. În 1971 i se suspendă măsurile de siguranţă şi este externat cu recomandarea de a fi obligat să facă tratament ambulatoiriu. Din cauza acestei internări, B.M. nu a mai putut urma liceul de muzică la care aspira. Face o şcoală de strungari şi apoi devine mecanic de locomotivă. Tot timpul este urmărit de securitate, iar cu ocazia unor evenimente politice este trimis cu locomotiva la distanţe foarte mari. Comisia Diacicov îl declară sănătos psihic.

43. M.V., lăcătuş, din Bucureşti. Răspândeşte manifeste anticomuniste în lunile aprilie şi mai 1989. Este prins şi dus direct la psihiatrie, expertizat la Spitalul Gh. Marinescu, unde i se pune diagnosticul de schizofrenie paranoidă. În august 1989 este internat la Spitalul Poiana Mare pe baza introducerii sale în art. 114 c.p. Brusc. la câteva luni de la revoluţie, este eliberat fără nici o explicaţie. Este declarat sănătos mental.

44. I.M., muncitor, din Bucureşti. În 1969 iese din Piaţa Obor cu o pancardă pe care scria "Jos Ceauşescu". Este ridicat, dus la Miliţie şi de acolo direct la Spitalul Gh. Marinescu, unde directorul spitalului scrie "caz special" şi "va fi menţinut în spital". Pe adresa Miliţiei se specifica doar blocarea circulaţiei. I se face rapid expertiza şi i se pune diagnosticul de schizofrenie paranoidă, fiind încadrat în art.114 c.p., apoi trimis la spitalul Poiana Mare. După revoluţie şi el este eliberat fără explicaţii, iar comisia îl găseşte sănătos mental.

45. A.T., tâmplar, din Bucureşti. În 1962, în cadrul unei şedinţe, îşi exprimă nemulţumirea faţă de salarizare. Este chemat la partid, anchetat de Securitate şi declarat duşman al poporului. I se înscenează un proces pentru propagandă anticomunistă, antisovietică şi contra colectivizării. După o lună de anchete şi torturi, este internat la Spitalul Gh. Marinescu cu diagnosticul de delir senzitiv de relaţie. I se aplică prevederile Decretului 12. După externare este mereu urmărit de Securitate şi ridicat în mod constant cu ocazia unor evenimente politice. După revoluţie este declarat sănătos.

46. G.T., tâmplar, din Bucureşti. Cu ocazia vizitei lui Brejnev, din 1976, este internat cu forţa la Spitalul Gh. Marinescu din Bucureşti pentru că intenţiona să iasă în faţa conducerii de partid şi de stat pentreu a înmâna o scrisoare. Este eliberat după câteva zile fără diagnostic sau bilet de externare.

47. F.F., plutonier de miliţie, din Bucureşti. În 1985 adresează C.C. mai multe scrisori prin care atrage atenţia conducerii superioare de partid şi de stat asupra nemulţumirilor şi neajunsurilor, precum şi asupra stării de spirit a populaţiei (întreruperea curentului electric, înfometare, frig etc). În 1986 deşi nu mai trimisese scrisori, este arestat 10 zile pe motivul fals că nu şi-a îndeplinit sarcinile de serviciu. Prin constrângere şi intimidare, i se ia o declaraţie în arest, care de fapt îi este dictată şi în care recunoaşte că a adus grave injurii conducerii de partid şi de stat. Este supus zilnic la interogatorii şi este bătut bestial. Familia îi este filată şi cercetată. Deşi este militar, el nu este lăsat să raporteze superiorilor săi situaţia în care se află. După 10 zile de arest este internat forţat la Spitalul Militar Central, secţia psihiatrie, dar la externare nu i se înmânează nici un act. Pe 23 iulie 1986 este trecut în rezervă printr-un raport fals şi în aceeaşi zi este exclus din partid. Imediat i se aduce la cunoştinţă că este pensionat medical. În următorii trei ani este mereu supus expertizelor medicale, află că a fost diagnosticat cu schizofrenie, dar este în permanenţă urmărit de Securitate.
După 1989, deşi este declarat sănătos psihic, nu-şi poate reglementa situaţia şi nu poate fi reabilitat pe linie administrativă. I se spune că nu există posturi vacante pregătirii sale.

48. S.I., din Bucureşti, locuieşte lângă Sala Palatului. Pe 8 februarie 1989 vede un miliţian brutalizând un cetăţean, nu se poate abţine şi aruncă un borcan în stradă. După câteva ore, se prezintă la el un miliţian care îl duce la Circa 3 miliţie. După o cercetare de câteva ore, în cursul nopţii este dus direct la Spitalul Cula. Aici este ţinut o lună, neuroleptizat masiv, nu mai ştie ce este cu el, este stupefiat. I se dă drumul fără diagnostic şi fără bilet de externare.

49. T.D., din Bucureşti. În 1971 înfiinţează Partidul Socialist Tehnocrat. Partidul este dizolvat în 1975, când el este arestat, iar o parte dintre membrii partidului sunt internaţi la psihiatrie. T.D. este acuzat că, fiind barman, vinde cu lipsă la gramaj. Este ţinut un an la sediul Securităţii, din str. Rahova, iar la două luni de la eliberare este rearestat, prezentat unui tribunal, unde află că are diagnosticul de paranoia. Şeful inexistentei comisii de expertiză, Dr.T., îi explică astfel diagnosticul: "adică îţi doreşti postul de preşedinte al României". La două zile de la proces este dus la Spitalul Poiana Mare (pe al cărui frontispiciu scria Spital TBC), unde întâlneşte şi alţi dizidenţi politici. Spitalul era înconjurat cu sârmă ghimpată de trei metri înălţime, paznicii aveau bastoane de lemn cu capetele în formă de furculiţă. Unul dintre medici - dr. L – spunea: "Ei, măi băieţi, ce să vă fac dacă v-a mâncat fundul şi aţi vrut să schimbaţi lumea? Aşa, cine ştie când o să ieşiţi de aici? Şi de schimbat nu se va schimba niciodată nimic". În 1978 este eliberat, dar nu-şi poate găsi loc de muncă. Ajunge totuşi la ITB, unde reuşeşte să promoveze chiar într-o muncă de răspundere. În 1984 scrie poezii contra regimului, pe care i le găseşte Securitatea. Este dus iar la psihiatrie, unde i se pune diagnosticul de structură dizarmonică a personalităţii, de tipul personalităţii paranoiace. Nu mai este trimis în sistemul gulagului psihiatric, ci este condamnat la 4 ani închisoare, fiind tot timpul izolat într-o celulă.

50. O.E., muncitor, din Bucureşti. În 1979, la 21 de ani, aderă la S.L.O.M.R. - un sindicat clandestin organizat de V. Paraschiv şi dr. Cană. Este imediat luat cu forţa şi internat trei săptămâni la Spitalul Cula. Aici i se fac doze mari de neuroleptice cu efect sedativ şi dureros. Este externat fără diagnostic sau bilet de externare. Este urmărit tot timpul de către Securitate. După revoluţie este declarat sănătos.

51. M.M., din Bucureşti. Revine din Franţa, unde emigrase în 1980. Se încrede în promisiunile Ambasadei române, care îl asigură că va avea casă şi loc de muncă. Pe 15 august se afla la C.C. cu un memoriu în care se plângea că promisiunile nu sunt respectate Este arestat patru zile şi internat la Spitalul psihiatric Constanţa fără diagnostic şi fără forme de externare.

52. R.I., inginer, din Cluj. În 1974 scrie o scrisoare lui Ceauşecu, în care îl acuză de guvernare dictatorială a ţării. Este ridicat de la locul de muncă de către organele de securitate din Tg. Jiu şi apoi internat la spitalul psihiatric local. Este neuroleptizat masiv, i se fac ES şi în această stare este dus la o expertiză în care este declarat bolnav mintal periculos, fiind internat într-un spital de cronici, cu diagnosticul de schizofrenie paranoidă. Reuşeşte să fugă şi difuzează în Craiova sute de manifeste anticomuniste. Este prins, reexpertizat la Bucureşti şi internat la Spitalul Gh. Marinescu. Este masiv neuroleptizat şi i se fac ES şi tot cu forţa i se face o insuflaţie cu aer în creier, manevră inutilă, dar foarte dureroasă. După aceste analize i se stabileşte diagnosticul de paranoia şi din acel moment va fi numai la dispoziţia Securităţii. După 1989 încearcă să facă recurs extraordinar pentru anularea hotărârilor judecătoreşti, dar este respins peste tot. În consecinţă, se adresează numeroaselor organizaţii internaţionale.
Pe 24 martie 1992, Emanuel Valeriu transmite o emisiune TV, în care el este catalogat drept bolnav psihic, lucru pe care ulterior îl va citi şi în ziarul Dimineaţa. Rămâne uluit şi consternat. Mai mult, Emanuel Valeriu îl contactează personal şi îi propune să dea în judecată o personalitate din conducerea A.P.L.R., iar în schimb i se va procura un bun loc de muncă. "Ziaristul" care îl însoţea pe Emanuel Valeriu a fost recunoscut de către pacient ca fiind de fapt dr. C. Gorgos, directorul policlinicii Titan, acela care făcea listele cu pacienţii care trebuiau internaţi cu forţa la psihiatrie cu ocazia evenimentelor politice. Cei doi vor fi acuzaţi de el că i-au adus mari prejudicii prin presă şi TV. Se consideră un stigmatizat şi ar dori să fie reabilitat, contactul cu psihiatria distrugându-i existenţa. Evident este declarat sănătos psihic.

53. I.A., avocat, din Braşov. A fost internat în repetate rânduri la Spitalul psihiatric Braşov şi la cel din Bucureşti, pentru că scria scrisori secretarului general ONU, în care susţinea că în România nu sunt respectate drepturile omului. A trebuit să renunţe din cauza unor repetate internări abuzive la psihiatrie făcute la comanda Securităţii.

54. V.N., poet, din Bucureşti. A criticat Securitatea, motiv pentru care, în repetate rânduri, este internat abuziv la Spitalul Gh. Marinescu. Aici i se fac neuroleptice şi ES masiv. În prezent este emigrat în SUA.

55. N.P., filolog, redactor la studioul cinematografic. Până în 1987 este silit să lucreze ca muncitor necalificat. În 1987 face cerere de emigrare în SUA. Încearcă să intre în ambasadă, dar nu reuşeşte decât să arunce o scrisoare în grădina acesteia. Este arestat pe loc şi trimis la Spitalul de psihiatrie al Închisorii Jilava, unde i se pune diagnosticul de psihoză paranoidă. După o lună, Judecătoria sectorului 1 dispune internarea lui obligatorie. Fapta penală ar fi constituită din infracţiune contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii publice. Este dus la Spitalul de psihiatrie Poiana Mare în noiembrie 1987. În spital a avut un regim special, fiind bine cazat, i s-a permis să aibă cărţi. Medicii propun externarea lui, dar Tribunalul din Băileşti respinge cererea. Nu mai face cereri de externare, dar este condus de la Poiana Mare la scara avionului, unde îl aştepta paşaportul de emigrare în SUA şi întreaga familie.

56. D F.S., şofer, din Râmnicul Vâlcea. Într-o criză de furie, se ceartă cu şefii ierarhici şi înjură congresul partidului şi chiar pe N. Ceauşescu. Este arestat şi dus la spitalul de psihiatrie teritorial, unde i se pune diagnosticul de psihopatie polimorfă, cu manifestări exploziv-impulsive, boală care în mod normal nu impune lipsa discernământului. I se aplică prevederile art. 114 c.p. şi este trimis la Spitalul Poiana Mare. Evadează în timpul revoluţiei, împreună cu alţi cinci deţinuţi. Deşi condamnat de un tribunal, de atunci nimeni nu l-a mai căutat şi îşi desfăşoară activitatea normal.

57. V.M., din Bucureşti. În iulie 1989 strigă în plină stradă: "Eu nu mai fac parte din epoca de aur! Jos Ceauşescu!". Este dusă la circa de miliţie, bătută bestial de câţiva miliţieni tineri, cărora le putea fi bunică. Este dusă apoi direct la Spitalul Gh. Marinescu, unde cinci săptămâni i se fac masiv neuroleptice. În urma acestui tratament nu mai putea vorbi şi în final a decedat.

58. M.S., inginer mecanic, din Bucureşti. În 1952 - 1954 înfiinţează organizaţia "Vulturul de Munte" cu scopul de a împrăştia manifeste. Este arestat, bătut şi rămâne cu grave sechele. În 1988 este ridicat de la locul de muncă de către un ofiţer de securitate, dus într-o clădire specială şi supus unui aparat, operatorul purtând haine de protecţie. După acest “tratament” a simţit un efect de oboseală masivă şi de "amestec al ideilor", nu se mai putea concentra. Treptat s-a liniştit şi de atunci nu a mai fost deranjat de Miliţie.

59. G.I., din Bucureşti. Răspândeşte manifeste în Piaţa Unirii. Făcuse acest lucru de mai multe ori fără să fie descoperit. De această dată este prins şi dus la sediul Securităţii, iar apoi la Penitenciarul Jilava. Fără nici o altă formalitate este dus la Spitalul Poiana Mare. Abia ulterior a realizat că ar fi fost expertizat şi i s-ar fi pus diagnosticul de schizofrenie paranoidă şi că are discernământul scăzut. Mai află că i s-au aplicat prevederile art. 114 c.p. Este eliberat cu mare viteză după revoluţie, când este declarat normal mintal.

60. D.T., şofer, din Bucureşti. Pentru vizita lui Gorbaciov îşi pregătise o pancardă pe care scria: "Vrem glasnosti şi perestroika". Nici nu a apucat să scoată pancarda în stradă - o ascunsese în maşină - când a fost arestat, fiind “turnat” de un coleg. A fost dus direct la Spitalul Cula şi ţinut acolo cât a durat vizita lui Gorbaciov. Nu a primit nici diagnostic şi nici bilet de externare.

61. D.E., din Bucureşti. Merge la C.C., unde doreşte să intre în audienţă, dar fiind împiedecată se manifestă zgomotos. Este arestată imediat, dusă la Policlinica Titan şi de aici, fără a fi examinată, i se pune diagnosticul de epilepsie cu tulburări psihice. Pe motiv că a comis acte antisociale, comisia policlinicii îi aplică decretul 12 şi este internată cu forţa la Spitalul Bălăceanca.

Cazuri de abuz sau încercare de abuz după 1989

62. T.V.R., din Bucureşti. În septembrie 1990 face câteva zile greva foamei pentru a-şi cere drepturile. În gara Braşov este agresată de un individ care îi smulge geanta. Spre surprinderea ei, Poliţia apare, dar o arestează pe ea şi o transportă la Spitalul de psihiatrie din Braşov. Aici este legată, i se fac doze mari de neuroleptice şi este ţinută opt zile. La insistenţele mamei sale i se face externarea cu diagnosticul de schizofrenie paranoidă. Medicul de întreprindere, deşi nu este specialist, trimite pacienta pentru internare la Spitalul Gh. Marinescu, care infirmă diagnosticul pus la Braşov.

63. P.I., face greva foamei în 1991 în faţa Procuraturii generale, unde este arestată şi trimisă direct la Spitalul Gh. Marinescu. Nu a fost internată, medicul de gardă refuzând acest lucru.

Toate acestea dovedesc că încă nu s-au stins obiceiurile şi reflexele pe care le-au căpătat de-a lungul epocii comuniste anumite “organe”. Psihiatria este încă un mijloc de represiune şi un aliat al Poliţiei.
Este adevărat că ultimele două cazuri se referă la evenimente petrecute în anii 1990 – 1991, dar la fel de adevărat este că epoca criptocomunistă a existat oficial până în 1996. Şi cine ne poate asigura că ea a dispărut cu desăvârşire?

argatu
Probleme psihologice ale instituţiei sanitare
Trecută mult timp în penumbră,problematica psihologică ridicată de instituţiile sanitare a început să preocupe tot mai mult în ultima vreme pe cercetătorii şi specialiştii preocupaţi de organizarea sanitară şi am putea spune,în mod deosebit pe aceia preocupaţi în mod special de problematicile legate de psihologia medicală.Acesta este şi motivul pentru care în ultimul timp,în acest domeniu, a avut loc o serie de luări de poziţie şi s-au manifestat o serie de tendinţe care au dus la şubrezirea unor concepţii vechi privind organizatea instituţiilor spitaliceşti.Acest lucru a fost în mod deosebit de pregnant,mai ales în domeniul asistenţei bolnavilor cronici şi în mod deosebit a spitalelor de psihiatrie,domeniu care,în opinia unanimă a cercetătorilor,este realmente mult rămasă în urmă,mai ales în ţara noastră.
Pe bună dreptate Tenon spunea că spitalul este o creaţie artificială destinată unei acţiuni curative,un mediu nenatural dar care îndeplineşte un rol important de protecţie (a bolnavului,dar mai ales a societăţii).
Adevăraul mediu natural pentru tratarea unei boli,subliniază Foucault ar fi cadrul vieţii socio-familiale,în care individul trăieşte.
În cadrul mediului artificial al spitalului şi mai ales atunci când bolnavii sunt nevoiţi a sta un timp îndelungat,apar o serie de complicaţii artificiale.
Instituţia de îngrijire poate fi privită fie într-o viziune restrictivă,fie în una extensivă.Viziunea restrictivă realizează instituţia de îngrijire,ca având loc într-o incintă construită,în care îşi duce activitatea o echipă de îngrijire. Viziunea extensivă constituie o adevărată evoluţie care dă posibilitatea unei largi extensiuni,până la formarea de adevărate grupe autonome,la extinderea vocaţiei terapeutice dincolo de limitele spitalului,la nivelul comunitătţii.
Este vorba în acest sens de a vorbi de limitele "puterii medicale",care ca orice putere poate lua aspecte dictatoriale,medicul putând abuza de poziţia sa pentru a "supune bolnavul",până la radicalizarea ei după formula "stăpân-sclav".
Este vorba şi de dreptul unor specialişti de a trata bolnavi şi chiar de demedicalizarea unor aspecte,de trecerea tratării unor suferinţe pe seama comunităţii (bătrânii).Domeniul psihologiei legate de instituţiile sanitare este încă un domeniu al luptei dintre vechile şi noile mentalităţi din acest domeniu.
Aşa cum am mai arătat,ca instituţie spitalul este o creaţie artificială,un mediu nenaturale pentru a proteja bolnavii,adevăratul mediu social fiind constituit de comunitatea în care trăieşte individul.La început spitalele erau locuri în care din caritate erau adunaţi săracii,oamenii fără mijloace materiale (ospitalizare) şi în care medicii,tot pe bază de caritate sau pentru cercetare petreceau un timp scurt pentru tratarea acestor indivizi.Din punct de vedere material spitalele erau în grija unor societăţi caritabile.Mult mai târziu spitalul a devenit centrul de greutate al tratării bolnavilor,mai ales după complicarea mijloacelor tehnice şi a celor terapeutice.
În familie bolnavul se află în mediul său natural,are confortul său obişnuit, motiv pentru care forţele regeneratoare ale naturii acţionează din plin.Două elemente sunt implicate în vindecare bolnavilor:principiul naturii vindecătoare şi principiul implicării forţelor psihice,despre care am amintit anterior şi care găsesc cel mai proprice teren în familie şi nu în spital.
Spitalul s-a impus până la urmă din cauza mijloacelor tehnice tot mai scumpe şi mai sofisticate,dar şi pentru a proteja societatea de periculozitatea unor boli sau de a proteja bolnavii de practica unor ignoranţi.
Cel puţin în spitalizările de lungă durată apar fenomene negative cum ar fi apariţia unor complicaţii psihice artificiale,fenomen cunoscut în literatură sub termenul de "ospitalism" sau de "boală a bolii" sau "nevroză instituţională". Russel,Burton,Meyrson subliniază că în spital boala capătă astfel noi simptome şi o dimensiune nouă,aşa numita nevroză instituţională.Această stare,acest fenomen care se supraadaugă bolii principale se caracterizează printr-o serie de manifestări psihopatologice ca:stare de apatie,lipsă de iniţiativă,pierderea interesului pentru lucruri şi evenimente care nu au interes personal imediat,supunere docilă,lipsa de sentimente pentru ordine,nu se mai revoltă în faţa injustiţiilor,o deteriorare a obişnuinţelor personale de toaletă,o pierdere a individualităţii şi o resemnare fatalistă (Chaigneau, Chanoit, Garrabe).Intensitatea acestor fenomene poate fi variabilă şi ea poate merge de la bolnavul aproape complet abrutizat,fără iniţiativă,la bolnavii care îşi leagă existenţe de acea instituţie şi care nu manifestă nici o schiţă de protest,până la bolnavul activ,vesel,care lucrează,profită de posibilităţile pe care le are dar nu manifestă nici o dorinţă de a părăsi spitalul.Această colaborare pasivă a bolnavului arată Russel Barton şi colab.poate fi întreruptă adesea de episoade agresive.
Aceste fenomene apar în multe sanatorii sau alte instituţii de tratament a bolnavilor cronici şi se traduc cel mai frecvent prin reclamaţii şi anchete numeroase.Poate acest lucru l-a făcut pe Racine să afirme,că cel puţin pentru spitalele de psihiatrie,"acestea şi-au pierdut de mult vocaţia terapeutică".
Apelul personalităţii umane pentru asistenţă medicală trebuie privit ca pe un act de mare importanţă şi ca pe un adevărat strigăt de ajutor,la care trebuie să se răspundă cu toată consideraţia,acesta fiind motivul pentru care deteriorarea condiţiilor psihologice din spital determină numeroase conflicte.
Actuala organizare sanitară este foarte diferenţiată şi ea cuprinde spitale pentru boli somatice (de acuţi şi cronici),spitale de psihiatrie,instituţii sanatoriale şi în ultimul timp spitalele de zi sau de noapte.Pentru ca aceste spitale să funcţioneze ele sunt încadrate cu un numeros personal.În cadrul spitalizării vom asista la bolnavi atât la procesul de regresiune cât şi la acela de recâştigare a autonomiei şi a vindecării psihologice.Instituţia sanitară,sublşiniază Chanoit,Leroy,Sivadon trebuie să dispună de mijloace şi posibilităţi de a doza şi echilibar aceste aspecte contradictorii ale dinamicii.
În contextul modificărilor psihologice induse de boală,spitalul trebuie să îndeplinească câteva condiţii esenţiale:
-Să fie securizant,să evoce relaţii materne (căldură sufletească,securitate, alimentaţie etc);
-Să asigure un grad suficient de comunicare interumană;
Toate acestea necesită asigurarea a ceea ce se numeşte "atmosfera psihologică" a spitalului şi care implică cel puţin 2 condiţii:
1.Absenţa standardizării şi birocratizării vieţii de spital,cu evitarea unor condiţii exagerate de disciplină;
2.Absenţa unui sistem de "represiune organizată" prin evidenţierea prea pregnantă a ierarhiei şi regulamentului restrictiv;
Necesitatea "atmosferei psihoterapeutice" în spital este necesară mai ales dacă psihoterapia şi comportamentul psihologic devine o problemă serioasă pentru acea instituţie.Această atmosferă se creiază cu grijă şi se menţine ca o tradiţie,deoarece numai în acest context măsurile luate au credibilitate. Anxietatea va fi mai uşor depăşită dacă bolnavii nou veniţi în cadrul acestei atmosfere psihoterapeutice existente se vor putea integra mai uşor scopurilor şi normelor instituţiei.
În anii recenţi numeroşi cercetători au subliniat importanţa mdiului social şi cultural în cadrul spitalelor de boli cromice şi influenţa lor asupra bolnavilor.Freedman subliniază că aceste conflicte caracteristice mediului social pe care spitalul îl serveşte,sunt uşor de sesizat în sistemul social al personalului spitalicesc (diviziunea în "caste",ierarhie,disciplină aproape militară,tendinţa de a frustra pacientul de identitatea sa anterioară).
Psihologia dinamicii mişcării bolnavilor în spital.Tehnica primirii are o importanţă deosebită,printre problemele psihologice legate de spital.
Admiterea în spital este adesea un fapt crucial în relaţiile dintre individ şi instituţia sanitară.Acest lucru presupune,cum lesne este de înţeles,numeroase situaţii psihologice.Primele impresii în spital sunt cele mai importante.Există o serie de percepte care influenţează pozitiv modul în care psihologic vorbind pacienţii acceptă spitalizarea:
-perspectiva unei şederi cât mai curte;
-distanţa mică de la locul de muncă sau domiciliu;
-posibilitatea după internare de a ţine legătura cu familia sau prietenii;
-ambianţa de spital care trebuie să se orienteze în sens terapeutic;
Foarte important pentru influenţa psihologică pozitivă şi drept consecinţă a acceptării mai uşoare a spitalizării este faptul de a nu priva bolnavul de o serie de mici obiecte care să-l identifice.În acest cadru intră permisiunea care trebuie să se dea bolnavului de a-şi păstra un anumit număr de obiecte personale,lucru care favorizează o adaptare mai bună la condiţiile de spital.
Sivadon subliniază din acest punct de vedere necesitatea de a permite bolnavului să păstreze cel puţin trei categorii de obiecte pe care el le denumeşte,în mod sugestiv,proteze personale:
1.obiecte care favorizează identitatea;
2.obiecte care favoriizează inserţia în spaţiu şi timp (ceas,agendă etc);
3.obiecte care evocă relaţii securizante (fotografii,scrisori,simboluri etc);
Pacientul îşi poate de asemenea marca spaţiul său prin alte câteva obiecte personale.O atitudine asemănătoare trebuie luată în ceea ce privesc vizitele sau corespondenţa.
Bolnavul,indiferent de afecţiunea de care sufere vine în spital într-o stare de anxietate,motiv pentru care îi este totuşi necesară un efort de acomodare. De aceia este foarte important modul în care personalul sanitar realizează această primire.Astfel,în acest sens se recomandă ca personalul să fie deosebit de sociabil,să manifeste lipsă de etichetă şi să permită bolnavului o serie de comodităţi su libertăţi de mişcare.
Adaptarea la spital are atât aspecte biologice ,cât şi psihologice. Există, subliniază Sivadon,o adaptare primară care corespunde adaptării imediate şi o adaptare secundară de durată dar mult mai profundă şi care permite a se obţine starea de destindere.
În general în primele etape de primire bolnavii vin în contact cu infirmierele şi surorile.Pacientul trebuie ajuat să se aclimatizeze cu noul cadru,trebuie să i se creeze o atmosferă de securitate.În general prsonalul care lucrează la primirea bolnavilor trebuie să manifeste multă seriozitate,munca lor fiind deosebit de importantă.Persoanele care efectuiază recepţia bolnavilor trebuie să fie calme,optimiste,să maifeste interes faţă de problemele bolnavilor şi să facă chiar mici servicii bolnavilor,atunci când este necesar.
În unele instituţii,bolnavii care stau mai mult timp pot organiza ei însăşi un comitet de primire,format din pacienţii care doresc acest lucru iar în alte situaţii se pot face chiar şedinţe colective de primire (Sivadon).
Impotranţa psihologică a mediului de spital aşa cum am mai arătat este foarte mare,la aceasta concurând mai mulţi factori,inclusiv cadrul natural în care spitalul este amplasat (flora din jur,relieful etc).
Mărimea camerelor este importantă,pacienţii agreind în special camerele mai mici,de 2-3 paturi iar situaţia devine foate stânjenitoare atunci când se depăşeşte 8-10 paturi.
Culorile în care este zugrăvit spitalul,camerele bolnavilor sau camerele anexă au de asemenea imoportanţă.Astfel albastrul creiază starea de linişte, verdele lipsa de pericol.Uneori este indicată chiar o combinaţie de culori.De cele mai multe ori în spitale se foloseşte culoarea albă.Tentele clare personalizează sălile iar efectele de contrast sau policolore permit a doza stimulările colorate (Sivadon).
Alimentaţia influenţează de asemenea confortul psihic al bolnavilor.De obicei pacienţii agreează cel mai mult mâncărurile cu care sunt obişnuiţi.După Sivadon alimentaţia are următosarele aspecte psihologice şi forme:
1.Presupune relaţii importante infirmieră-pacient;
2.Presupune relaţii sociale cu alţi bolnavi;
3.Acţiunea de gustare şi degustare a alimentelor;
4.Problema regimului alimentar general;
5.Regimuri individuale în funcţie de boală;
Tradiţional,subliniază Sivadon,spitalele aveau rolul de a pune în repaos pacientul,actele terapeutice fiind pasive şi practic păstra bolnavul în stare de regresiune până la externare.Cu toate acestea în multe specialităţi s-a pus problema unor activităţi şi a reeducării funcţionale precoce (kinetoterapia, ergoterapia etc).
În cadrul vieţii de spital se pun o serie de probleme psihologice legate de relaţiile în cadrul spitalului,precum şi relaţiile acestuia cu alte instituţii.
Raporturile personal de îngrijire,cercetare şi învăţământ.În trecut spitalele erau rezervate numai săracilor,în rest asistenţa medicală era privată şi se efectua la domiciliul pacienţilor.Medicii adesea,în schimbul posibilităţilor de cercetare acordau câteva ore pentru asistenţa medicală a acestor bolnavi internaţi în spital.În prezent aspectul îngrijirii este cu totul deosebit,pondrea asistenţei medicale mutându-se în spital.
Tradiţia învăţământului la patul bolnavului este de asemenea foarte veche deşi şi aspectele acestei practici s-au schimbat mult în prezent. Astăzi, subliniază Sivadon,profesorul,la patul bolnavului,poate învăţa pe alţii numai după exemplul său personal,discuţiile şi comentariile trebuind să aibă loc în afara prezenţei bolnavului.Repetarea pe acelaşi bolnav al examinării cu mai mulţi studenţi nu mai este permisă.Şi prezentarea de cazuri clinice trebuie făcută cu mare rezervă şi în primul rând respectând pudoarea şi demnitatea bolnavilor.Numărul de participanţi la prezentarea de caz nu trebuie să fie de asemenea prea mare.Astăzi sunt mai degrabă agreate metodele audio-vizuale ceea ce a permis ca traumatizarea bolnavilor să nu mai fie neapărat necesară, în interesul procesului de învăţământ.Oricum,orice participare a bolnavilor în acest proces trebuie precedată de acceptarea expresă a bolnavului şi după ce acesta a fost bine pregătit din punct de vedere psihologic.
Cercetarea şi experimentarea unor medicamente sau metode,pe bolnavi, presupune o mare răspundere şi ea trebuie făcută tot cu consimţământul bolnavilor.Medicul are o răspundere totală în acest domeniu iar Sivadon subliniază că nici o experienţă nu trebuie făcută pe bolnav dacă nu are o perspectivă terapeutică.Numeroşi autori resping de asemenea experienţele pe voluntari sănătoşi.Metodele noi se experimentează pe bolnavii foarte gravi (grefele) care oricum sunt condamnaţi.
În desfăşurarea experimentelor,personalul auxiliar sau chiar alţi bolnai pot crea probleme deosebite şi reacţii negative din partea bolnavilor.
Relaţiile personal sanitar-personal administrativ. Între personalul medical şi cel administrativ există o serie de contradicţii din cauza specificului muncii fiecăruia.Aceste conflicte au adesea tendinţa de a se transforma în opoziţie de competenţă.
Astfel medicii consideră că totul în spital (construcţie,alimentaţie,disciplină etc) trebuiesc organizate numai în scop terapeutic şi adesea acuză de abuz personalul administrativ cînd acesta intervine.Pe de altă parte şi administraţia este presată de o serie de probleme (buget,aprovizionare,economii etc) şi se poate plânge de activitatea personalului medical.S-au propus numeroase soluţii printre care şi aceea ca un medic să preia conducerea administrativă.Şi în acest caz s-au ivit dificultăţi,în primul rând legate de orgoliul profesional al medicilor şi apoi legate de competenţa mai scăzută în problemele administrative.Sivadon propune în acest scop 2 soluţii,"o discuţie colegială şi o ierarhie funcţională".Astfel direcţia colegială ar însemna ca toate hotărârile să fie luate în colectiv iar ierrahia funcţională ar implica ca fiecare funcţie să rezulte din integrarea nivelurilor precedente.În general la un spital de peste 300 de paturi este necesar crearea unor servicii administrative speciale.
Rolul echipei de îngrijire.Spitalul trebuie să ofere un mediu social echilibrat,deoarece numai astfel se poate asigura vindecarea pacienţilor.
Dar această noţiune atât de importantă,subliniază Sivadon,a fost mult timp necunoscută,fie neglijată în organizarea instituţională spitaliceacă.În general organizarea spitalicească a făcut să prevaleze mai mult grija de segregare,prin izolarea bolnavilor de colectivităţile normalilor (spitale de copii,de bolnavi cronici,de bolnavi psihici etc).
Unul dintre pericolele cele mai importante,subliniază tot Sivadon,în aceste instituţii este acela al contagiunii simptomelor şi a împrumutătii de noi simptome.
Dinamica instituţiilor,subliniază Chaigneau şi colab.arată existenţa a două modalităţi care se oferă personalului:
1.Existenţa ritualurilor şi ceremonialurilor;
2.Organizarea pe principiu ierarhic;
Ritualurile sunt foarte frecvente în spital.Există astfel rapoartele de gardă, rapoartele scrise,vizita şefului,contravizita,toate tinzând să dea impresia unei realităţi publice.Există,subliniază autorul,şi alte forme de ritualuri ca,şedinţe ale medicilor cu bolnavii,inspecţii,schimburi de experienţă etc.
A doua manieră de a scăpa de ambiguitate personalul este refugiul într-un organism ierargizat,o piramidă a cărei bază este formată din masa bolnavilor.
Una dintre problemele psihologice de cea mai mare importanţă pentru viaţa de spital este aceia cunoscută sub denumirea de structura puterii în spital.Ca orice organizaţie umană,subliniază Laxenaire,spitalul funcţionează prin modalităţile decise de o putere.Această putere are trei elemete esenţiale şi complementare:
-decizia;
-mijloacele de a pune decizia în aplicare;
-controlul acţiunii;
Aşa cum este şi normal,puterea în spital este în primul rând o putere medicală.În acest context medicul exercită anumite presiuni asupra bolnavilor impunând acestora analize,tratamente etc. Se ştie însă că orice putere tinde a fi intuitiv totalitară (după teoria arcului,care se va destinde total dacă nici o forţă nu i se va opune).Puterea medicală,subliniază Laxenaire nu face excepţie şi va viza radicalzarea relaţiei medic-pacient,în sensul hegelian a relaţiei stăpân-sclav,dacă nu va exista o contrapondere judicios plasată (cel mai tipic din acest punct de vedere este relaţia chirurg puternic-pacient adormit).
În realitate,aşa cum subliniază numeroşi autori,puterea în spital nu aparţine total medicilor şi există numeroase limitări (mai ales administrative).
În al doilea rând spitalul este conceput pentru bolnavi,arată Laxenaire,şi puterea ar trebui să le revină lor,dar în practică aceasta este o utopie,bolnavul poate cel mult să decidă dacă se internează sau nu.Acest lucru generează numeroase conflicte pe care medicii le rezolvă adesea prin mijloace ca: tranchilizante,relaţii paterne,anestezie etc.
O altă caracteristică a structurii puterii în spital este ierarhizarea,puterea fiind distribuită inegal între medici,structura puterii fiind,aşa cum subliniază Sivadon de aspect piramidal.Astfel şeful serviciului monopolizează totalitatea puterilor şi adeseori chiar serviciul îi poartă numele,el ia toate deciziile,este singurul interlocutor al direcţiei.În realitate gradul de autoritate al şefului depinde şi de competenţa sa tehnică,de calităţile lui umane recunoscute şi are dificila misiune totuşi de a închega o echipă care să funcţioneze armonios. Alegându-şi colaboratorii,şeful poate uneori,fără a fi nevoit să dea explicaţii să se opună carierii altora.
După şef piramida urmează aproape o structuraă militară,puterea scăzând pe măsură ce individul se află mai în josul piramidei,iar baza o formează bolnavii.Respectând dinamica oricărui grup şi în cadrul piramidei apare pe lângă liderul oficial,lidrul neoficial,iubit de colectiv şi care dă de fapt direcţia. Piramida creiază spirit de competiţie (favorabilă sau sterilă),reacţiile dintre membrii piramidei depinzând de gradul în care fiecare aspiră la putere.Există şi alte persoane în echipa medicală care pot influenţa structura de putere (o soră poate săpa pe un medic pe care nu-l agreează).De asemenea persoane nemedicale (secretare),surori,medici,mai ales de sex feminin pot exercita o influenţă deosebită asupa şefului şi să-l dirijeze,dând astfel peste cap întreaga ierarhie.Există de asemenea persoane cu mare inteligenţă socială care ştiu să speculeze toate liniile de forţă din cadrul piramidei şi să intervină astfel în structura de putere.
Laxenaire arată,pe bună dreptate că de fapt spitalul este o emanaţie a societăţii în care el este şi ca şi societatea şi el este în plină evoluţie (uneori spune autorul,societatea trebuie judecată după spitalele ei).
Evoluţia cunoştinţelor medicale,noile structuri sociale în evoluţie au pus pe primul plan astăzi (deşi evoluiază greoi) problema muncii în echipă.Echipa medicală,subliniază Sivadon,este un ansamblu al tuturor acelora care lucrează în domeniul sănătăţii şi este definită prin relaţii comune cu un "maitre" investit în primul rând cu prestigiu şi apoi cu autoritate administrativă.
Totuşi trebuie subliniat că orice echipă nu se poate organiza perfect şi că existenţa conflictelor nu trebuie să ducă la descurajare,adesea ele având chiar un rol pozitiv.
Relaţiile spitalului cu exteriorul.Spitalul este un serviciu public care trebuie integrat în cadrul colectivităţii de care depinde şi pe care o serveşte. Numai în anmite cazuri speciale este indicat ca spitalul să fie construit în afara localităţilor (leprozerii,spitale TBC etc).Spitalul trebuie de aceia construit în locuri cât mai accesibile dar protejate de factorii poluanţi,cel mai bine într-o margine a localităţii în care există condiţii naturale.Bolnavii din spitale trebuie să poată primi vizite iar în unele unităţi în care spitalizarea este mai lungă, bolnavii pot fi învoiţi.
Presa,radioul şi alte organe de informaţie în masă au în general relaţii ambigui cu spitalul.Astfel ele pot amplifica şi orchestra ideile mulţimii,uneori putând chiar să le sugereze,deoarece presa este în general sensibilă la spectacular.Uneori presa creiază noţiunea de victimizare.Totuşi,în condiţiile societăţi noastre,are în primul rând un rol pozitiv,atât prin posibiltatea publicării de matriale de educaţie sanitară,cât şi prin responsabilitatea cu care tratează de cele mai multe ori probleme legate de munca şi activitatea sectorului sanitar.

Mitica din petrosani
comunista
Published By Cezar Machidon On Monday, February 22nd 2010. Under Comunism, Politica, Stiinta Tags: Adrian Miclea, comunista, Dragos Marcu, Ioan C. Cucu, psihiatrica, represiunea, romania
Moto:

Ce-ati facut cu nebunii din gari ?
Macar ei n-aveau limba de cirpa.
Saci cu piine, sudoare, tigari
si tacerea complice si tirfa.

I-au cam tras spre polul lor cald
institutele de binefacere ?
Le-au extras de sub teasta smarald,
i-au papat chiar în faza de coacere ?
[...]

Dodeskaden, de Mircea Dinescu,
(in volumul „Moartea citeste ziarul” – 1989)

Utilizarea psihiatriei in perioada comunismului ca arma politica este odioasa atat prin insusi faptul ca a existat, cat mai ales pentru ca in Romania, ca si in U.R.S.S. (avand in modelul sovietic premise teoretice si o practica bine pusa la punct), abuzul de acest tip a fost organizat de catre stat care, prin aceasta, a devenit o adevarata “organizatie criminala”, implicand functionari oficiali, activisti de partid, organe represive ale statului, inclusiv personalul medical in calitate oficiala.
Documentata mai ales de marturiile victimelor, frecventa sa urmand sa fie stabilita in masura acumularii si instrumentarii probelor, culpa medicala este fara indoiala greu de probat. Dupa cum i se spunea lui Vasile Paraschiv, poate cel mai cunoscut “caz izolat” de acest tip, “doctorii se acopera cu hartii iar oamenii cu pamant”.
In 1990, o comisie a Ministerului Sanatatii alcatuita din psihiatri si care a functionat timp de patru ani a examinat mai bine de 60 de cazuri din perioada comunista, recunoscand unele abuzuri ca fiind evidente, statul oferindu-le victimelor acestora pensii echivalente cu cele acordate fostilor detinuti politici.
Limitele stiintei psihiatriei in Romania comunista au fost date de caracterul totalitar al statului, locul ocupat de catre ideologie in toate domeniile si teama viscerala a regimului de a nu-si pierde puterea si privilegiile. Psihiatria a fost politizată în sensul ideologiei comuniste si supusă acesteia, organizată şi condusă de oamenii regimului agreaţi de către Securitate. Psihiatrul care interna un opozant politic sub pretext de schizofrenie sau paranoia se implica in mod constient in politica statului totalitar, de la care astepta de fapt anumite atitudini care sa-i aduca avantaje.
Incepand de la mijlocul anilor ’70, domeniul a fost nu numai în atenţia organelor de partid, dar şi a acelora de represiune. Regimul Ceausescu a gasit mijloace eficiente pentru a-i elimina pe “dusmanii poporului”, folosind psihiatria în scopurile sale represive, o metoda la indemana, “sub acoperire”, utilizata in special pentru a elimina suspiciunile Occidentului legate de tratamentul aplicat adversarilor politici.
Intr-un discurs din 1 octombrie 1968, Nicolae Ceausescu i-a etichetat drept “nebuni” pe cei care credeau ca pot darama regimul comunist: “Mai exista inca astazi cineva care se gandeste ca se pot gasi in Romania forte sociale capabile sa puna in primejdie sistemul nostru socialist? Cred ca nu. Fara indoiala, tovarasi, nici un taran cooperator, nici un lucrator din statiunile de masini si tractoare sau din gospodariile agricole de stat, nici un intelectual din institutele noastre de cercetare si din scoli nu ar ingadui nimanui sa puna la indoiala trainicia si forta socialismului in Romania. Fireste, pot sa mai fie nebuni si vor fi intotdeauna, dar pentru nebuni societatea noastra socialista dispune de mijloace necesare, inclusiv camasa de forta. Dar, dupa cum stiti, dezvoltam medicina pe o scara larga. Chiar si acesti nebuni pot fi tratati cu mijloace moderne pentru a nu trebui sa recurgem la camasa de forta”. Acesta a fost semnalul transmis de fostul dictator “organelor in drept” pentru a lua masuri speciale impotriva disidentilor.
Locurile de detentie psihiatrica au fost repertoriate pentru prima data intr-un raport din 1978 al Amnesty International ca fiind:
• spitalele psihiatrice obisnuite in care au fost construite pavilioane speciale, cu gratii la ferestre si pazite,
• sectiile de psihiatrie ale spitalelor – penitenciar si
• institutiile psihiatrice speciale pentru bolnavii psihici periculosi, aici fiind incluse si persoanele suferind de boli incurabile sau care comisesera fapte penale.
In lista acestora pot fi cuprinse cel putin spitalele Penitenciar Jilava, Spitalul Nr. 9 – Dr. Gh. Marinescu din Bucuresti cu o anexa la Popesti-Leordeni, Jud. Ilfov, Balaceanca, Jud. Ilfov, Voila (langa Campina) si Urlati, Jud. Prahova, Sapoca, Jud. Buzau, Poiana Mare si Podari, Jud. Dolj, Timisoara, Gataia – mai ales in anii ‘50- si Jebel, Jud. Timis, Stei – Dr. Petru Groza, Jud. Bihor, Onesti, Jud. Bacau, Socola si Raducaneni, Jud. Iasi, Cluj – Napoca, Jud. Cluj.

Reglementarile legale – publice: Decretul nr. 12 din 1965, Decretul nr. 313 din 14 octombrie 1980, privind asistenta bolnavilor psihici periculosi, Legea nr. 3 din 6 iulie 1978, privind asigurarea sanatatii populatiei, art. 108 si Codul Penal din 1968 (care prevedea la art. 114 internarea “pana la vindecare” a persoanelor care comisesera deja fapte ce cadeau sub incidenta legii) sau secrete si inaccesibile populatiei: Directivele PCR si ordinele interne ale Securitatii care prevedeau “asanarea sociala a populatiei”, cu ocazia manifestarilor oficiale – au facilitat abuzurile si au permis sechestrarile denumite eufemistic in documentele aflate in dosarele de securitate “urgente medicale” Aceste legi, redactate intr-o forma laxa, generala, au lasat cale libera represiunii sub forma internarilor psihiatrice.
Internarile legate de evenimente politice pentru prevenirea manifestatiilor ostile contra regimului, au antrenat grupuri intregi de oameni, sicanand si intimidand sute de oameni sanatosi, marginali sau pacienti in stare de remisiune, unii reintegrati in familii. Un voluminos dosar cu peste 20 de volume aflat la CNSAS cuprinde tentativele de traversare a granitei pe Dunare catre Yugoslavia din anii 1987-1989, unii transfugi prinsi fiind catalogati in fisele sumar intocmite, de una-doua pagini, ca avand „tulburari de comportament si probleme psihiatrice”. Degringolada si incapacitatea regimului comunist de a gestiona o situatie devenita critica transpar din modul in care sunt redactate aceste fise, in graba, cu incriminari sumare de cateva cuvinte, fara o incadrare penala si adesea nesemnate de catre ofiteri superiori.
Un exemplu concludent al tratamentului aplicat il reprezinta modul in care Securitatea a actionat in preajma Universiadei organizate in Romania in 1981, un eveniment important pentru imaginea externa a regimului Ceausescu. Toti „potentialii tulburatori” ai acestui eveniment au fost ridicati de pe strada sau din casele lor si internati in spitale de psihiatrie. Laolalta, acesti „nebuni periculosi” s-au trezit in dube si dusi la Spitalul nr. 9 si la o sectie din afara Bucurestilor, la Popesti-Leordeni, unde au stat inchisi in saloanele special amenajate si li s-au administrat medicamente neuroleptice.
In Nota nr. VI/S-89.1 din 15.07.1981, inregistrata la Ministerul Sanatatii -cabinetul adjunctului ministrului, dr. Aldea Mihai – inspectorul general Valerian Mirontov-Tuculescu la acea data ocupand functia de “coordonator al activitatii de psihiatrie din unitatile medicale din Bucuresti”, analiza critic internarea fortata a o suta de persoane ridicate cu forta de acasa de catre echipaje formate din cadre de militie si cadre medicale, fara consimtamantul lor sau al apartinatorilor; Tuculescu concluziona ca: “Modul actual de interventie a spitalului Gh. Marinescu prin intermediul echipajelor cu autosanitare este propriu sistemului vanatorii de bolnavi practicat in epoca feudala si de catre nazisti, sistem prohibit in psihiatria contemporana”.
O alta nota explicativa a Directiei sanitare a Municipiului Bucuresti prezenta si traseul ordinului: “Conform indicatiilor primite din partea Comitetului municipal al P.C.R., in vederea desfasurarii normale a Universiadei, Directia sanitara (dispozitia verbala a tov. dr. C. Gorgos, directorul policlinicii Titan) a procedat la triajul bolnavilor psihici aflati in evidenta […] care au fost spitalizati la Spitalul Gh. Marinescu unde li se aplica terapia corespunzatoare. […] Total spitalizati – 100, din care 12 sunt incadrati in Decretul 313 iar 88 reprezinta URGENTE MEDICALE (sic!)”. In urma interventiei, lui Tuculescu i s-a intocmit dosar de Securitate, actiunea sa fiind atent si rapid contracarata. Dosarul sau arata ca securistii erau cu ochii pe asa-zisii “jalbari”, adica persoanele care protestau, care aveau comentarii ostile si care erau urmarite permanent.
Constitutia comunista nu se opunea formal activitatii politice a cetatenilor dar totusi, in practica, orice activitate politica cu exceptia celei dirijate de partid era interzisa. Criticile la adresa politicii partidului comunist, activitatile pentru apararea drepturilor omului, formarea de sindicate, criticarea violarii drepturilor muncitorilor, cererile de emigrare, activitatile religioase -considerate propaganda religioasa ori fenomen psihopatologic-, formularea unor memorii si petitii si, in general, exprimarea oricaror opinii critice erau catalogate adesea ca boala psihica. In vizorul organelor de represiune mai erau si intelectualii incomozi sau oamenii care fusesera in trecut atasati de regim dar devenisera scandalizati de cum evolua situatia. Considerati atat de turbulenti incat nu puteau fi linistiti, acestia erau inchisi in spitale psihiatrice.
In Iipsa colaborarii cu Securitatea, care monitoriza petitiile, mai ales pe cele cu caracter politic, cetatenii care le formulau erau internati cateva zile la psihiatrie cu justificarea ca li se face un control psihiatric, de fapt pentru pentru a-i intimida. Lungimea perioadei de internare varia de la cateva zile la cativa ani. In interviuri, memorii si interventii publice publicate dupa 1989, protestatarii tratati astfel reclama despotismul personalului, lipsa de calificare si folosirea in scop represiv si in scopuri de “reeducare” a persoanelor tarate, a detinutilor de drept comun, a alcoolicilor, a psihopatilor sau a fostilor bolnavi psihici, precum si bataile sadice, izolarea specifica sau amestecarea in saloane de agitati sub cheie, interzicerea vizitelor din partea familiei, cenzura, controlul permanent al relatiilor detinutului cu alti detinuti, necomunicarea duratei spitalizarii, absenta oricarei cai de recurs, protectie legala sau dialog cu reprezentantii justitiei.
Simpla lecturare a diagnosticelor medicale conduce spre impresia manipularii din motive politice referitoare la necesitatea de spitalizare. In general, dupa consemnarea sustinerilor pacientului ca „a dorit sa denunte unele abuzuri, a fost arestat si internat ilegal si nu i-au fost respectate drepturile cetatenesti”, se consemna sec ca pacientul nu are constiinta bolii sale sau a starii mintale, ca este iritabil, impulsiv sau rigid, ca nu mai este responsabil de faptele sale, ca activitatea sa “antisociala” trebuie controlata si ca trebuie tinut la izolare. Diagnosticul cel mai des utilizat era de “paranoia psihopatica – reactiva” (la Vasile Paraschiv si “in forma sistematizata”). In urma prezentarii publice, intr-un document “sistematizat” pe puncte, a proiectului sau de liberalizare a vietii sindicale, muncitorul protestatar Vasile Paraschiv a fost internat la Urlati, apoi la Voila, Jud. Prahova si Sapoca, Jud. Buzau, printre bolnavi cronici incurabili, fiind tratat abuziv, inclusiv farmacoleptic. Imaginea cea mai impresionanta poate din memoriile sale este aceea a spitalului de la Sapoca, “iadul pe pamant”, cum il numeste: fapturi umane dezarticulate, murdare, ranite, traind in comun aproape in stare de nuditate, jelind sau dimpotriva practicand pasul de defilare in chip autist, fiind biciuite in chip animalic atunci cand erau dezorientate, alcatuind o “lume profund indurerata si dezordonata care forfotea tot timpul fara rost – era o atmosfera de haos, un calvar”. Dupa declaratia medicului Gheorghe Ionescu, de la Spitalul de Psihiatrie din Voila, “[…] nu trecea o saptamana sa nu te trezesti cu ei. Mai era adus cineva considerat a fi nebun. Era un sentiment de teama, dar si de repulsie, de scarba”.
Dupa externare, “pacientul” era “dispensarizat”, supus supravegherii organelor sanitare teritoriale, obligat la tratament medical – neuroleptizat – ambulatoriu. Din acest motiv, protestatarul declarat “bolnav psihic” putea fi oricand rapit de acasa sau de pe strada, fara alte formalitati, “pe baza antecedentelor sale.
Calificarea “ca bolnav psihic” facea ca instrumentarea “cazului” de catre procuror, intr-un proces politic, sa fie evitata, insa se poate constata ca nu exista cazuri in care o astfel de persoana sa nu aiba si un dosar de securitate ca urmarit, adesea foarte cuprinzator. La o analiza globala si sinoptica a acestor dosare, se observa ca urmarirea pe perioade lungi de timp de catre Securitate preceda in marea majoritate a cazurilor abuzul psihiatric, sau cel mult era concomitenta cu acesta, foarte rar procedurile jurisdictionale penale fiind respectate, ca de exemplu in cazul lui Mihaila Nicolae, tipograf, nascut in 1915, care fusese avertizat de catre Securitate de trei ori in perioada 1966 – 1967 iar in 1974 a fost internat cu diagnosticul: “sindrom paranoid; bolnav cu delir politic, actioneaza prin scrisori si demersuri la ministere”.
Un alt caz de psihiatrie politică -aflat din 1978 în atenţia Amnesty International- priveste internările psihiatrice abuzive practicate timp de 17 ani asupra unui om care contesta regimul comunist, Marin Truşcă, numit in dosarul de securitate “Traian” si “Didactul”. In actele medicale intocmite la Spitalul Socola din Iasi, la rubrica “scurtă observaţie de internare”, exista următoarea menţiune: “Pacientul este adus de la Vaslui pentru idei protestatare”. Devenit proscris al regimului, Truşcă încearcă să-şi găsească de lucru în mai multe judeţe. Peste tot este urmărit de Securitate, dar, în special, la Craiova, unde cazul Truşcă este semnalat generalului Iulian Vlad, şeful Securităţii, figurând ca subiect de lucru în acţiunea “Orizont 2000″, coordonată de generalul Alexie, şeful politic al Securităţii. La Bucureşti, la C.C., se discută cazul Truşcă şi se dau indicaţii. Procuratura Militară Dolj se conformează şi, cu ajutorul medicinei legale, dispune internarea sa la diverse spitale de psihiatrie. După 1990, cazul Truşcă este clasat, prin scoaterea din evidenţele Spitalului Clinic nr. 3 din Craiova, iar “pacientului Truşcă” i se recunoaşte, în sfârşit, statutul de “om sănătos psihic”. Cazul sau a ajuns la CEDO, după ce în justiţia din România a pierdut procesele cu cei 120 de ofiţeri de securitate şi 75 de informatori, plus medici şi politruci din 11 judeţe.
O situatie imorala din punctul de vedere al eticii medicale este si cea a medicilor care sustin ca au practicat false diagnostice, pentru a salva subiectii de la o situatie mai proasta – penala – care i-ar fi asteptat.
O altă caracteristică a spitalului psihiatric de tip carceral o constituia ierarhizarea după sistem totalitar, puterea fiind distribuită piramidal şi dând şefului de secţie puteri dictatoriale. Acesta era numit, în fapt, pe viaţă, în funcţie de ataşamentul său politic şi faţă de Securitate. Şeful de secţie trebuia neapărat să fie agreat de catre partid şi Securitate. El monopoliza întreaga putere, lua practic toate deciziile importante, dădea toate avizele de internare, punea diagnosticele la ieşire, decidea data externării, transformându-i pe ceilalţi medici în simple mecanisme depersonalizate şi supuse. Şeful putea favoriza sau persecuta pe oricine fără a da explicaţii şi putea distribui preferenţial sarcini.
Organizarea piramidală totalitară limita, ca şi în cadrul societăţii comuniste, orice iniţiativă, secţia, spitalul devenind la rândul lor uşor de manipulat de către organele de represiune interesate. Era suficient doar un şef autoritar (competenţa sa profesională nu conta) pentru ca instituţia psihiatrică să fie aservită puterii. Ca în orice organizaţie, spitalul de acest tip funcţiona prin modalităţile decise de o putere care, în aparenţă, trebuia să fie o putere medicală, dar, de fapt, în perioada comunistă puterea era a Securităţii şi Partidului. Ca orice putere de tip absolut şi aceasta se va radicaliza, în sensul că relaţia dintre bolnav –real sau fabricat- şi personalul medical va fi împinsă până la extrem, devenind similara relaţiei stăpân – sclav, deoarece nu exista nici o contrapondere faţă de puterea personalului (organizaţii ale societăţii civile, justiţie reală, canale judiciare de contestare etc). Bolnavii nu aveau nici un cuvânt de spus, fapt ce genera resentimente si conflicte pe care la randul lor membrii personalului spitalicesc le rezolvau prin mijloace autoritare – contenţie, tratament forţat, sistem de pedepse şi recompense.
Probabil marea majoritate a medicilor psihiatri si a personalului medical auxiliar a ştiut de existenţa acestor abuzuri dar a preferat să stea în expectativă, fără să intervină, deşi erau martori direcţi. Potrivit acuzelor victimelor, cei care au încălcat cu bună stiinţă deontologia medicală, intrând într-un evident conflict cu etica meseriei nu au reprezentat un grup restrâns, ”elitist”, care în mod conştient a prescris sau aplicat tratamente abuzive. Ca si in alte cazuri de colaborare cu opresorul, foloasele materiale, favorurile personale, funcţiile politice, cariera universitara, călătoriile în străinătate, posibilitatea publicarii unor lucrări, remunerarea financiară superioară faţă de colegii de breaslă şi realizarea unor ”relaţii” speciale cu autorităţile comuniste, au fost câteva dintre beneficiile colaborarii. Majoritatea au ocupat funcţii importante în sistemul sanitar, de directori sau responsabili politici în spitale. La toate acestea se adăuga şi activitatea din cadrul P.C.R. sau al Securitatii, activitaţi remunerate evident într-un mod aparte, în funcţie de ”valoarea” muncii prestate.
Simbolică a fost numirea încă din 1948, la conducerea Spitalului nr. 9 din Bucureşti a lui Ipolit Derevici, colonel în Armata Roşie şi fost prieten cu Gheorghe Gheorghiu Dej.
În unele cazuri, aceşti directori de spitale psihiatrice erau membri ai Securitatii, special instruiţi pentru îndeplinirea sarcinilor de lucru ‘’specifice”.
Este cazul lui Virgil Angheluţă, fost director al aceluiaşi spital din Bucureşti, medic generalist în cadrul unei unităţi de Securitate, care fusese numit prin intervenţia Securitatii.
La spitalul de psihiatrie din Poiana Mare, Jud. Dolj, unul dintre şefii de pavilioane, a fost numit în perioada 1975-1978, dr. Dragu, care avea grad de căpitan în Securitate. În cadrul aceleiaşi instituţii a fost numit pe funcţia de director politic insărcinat cu reeducarea deţinuţilor politici şi ”reîntoarcerea lor spre valorile marxist-leniniste”, dr. Enache. A fost ajutat în această ”misiune” de către dr. Olaru, şeful comisiei de medicină legală din Craiova care, de altfel, făcea repartizarea în această problemă spre spitalul Poiana Mare.
În incinta Spitalului nr. 9 din Bucureşti exista o secţie special destinată deţinuţilor politici, denumită ’’0 – zero”, condusă de către Ion Covaci, membru al Securităţii. Tratamentele zilnice erau aplicate de către Covaci în ciuda faptului că existau medici psihiatri care se puteau ocupa de administrarea zilnică a tratamentelor; el avea prioritate în ceea ce privea prescrierea şi aplicarea injecţiilor cu neuroleptice, fără consultarea în prealabil a medicilor de specialitate.
Totuşi regimul nu s-a folosit doar de cadrele special ”instruite” în acest gen de represiune. Uneori se păstrau în activitate şi medicii specialişti din ”vechea gardă” secondaţi de către ‘’specialiştii” D.S.S.-ului.
Dr. Tomorug Epaminonda, unul dintre cadrele sanitare de specialitate şcolite în perioada interbelică, a rămas în funcţie până la sfârşitul anilor ‘60, intrând într-o colaborare tacită cu Securitatea. Activitatea sa din Spitalul nr. 9 din Bucureşti a fost afectată de intervenţiile repetate ale Securităţii, conştient fiind de faptul că metodele psihiatriei erau folosite împotriva deţinuţilor politici internaţi forţat.
Începutul anilor ‘70 aduce şi înnoirea cadrelor, cu tehnicieni veniţi de la specializări din U.R.S.S., asemeni dr. Elena Vrabie ce activase în cadrul Institutului de Medicină Legală de la Leningrad.
La varful ierarhiei medicale si politice deopotriva s-au aflat medici precum dr. Vasile Predescu, iniţial medic pediatru specializat în U.R.S.S., recompensat pentru faptele sale nu numai cu postul de profesor, dar şi cu cel de director în minister, deputat în M.A.N., secretar de partid al Universităţii de Medicină, prorector, şeful problemelor de psihiatrie din minister, şeful comisiei de supraexpertiză psihiatrică. Predescu a fost secondat de catre dr. Constantin Gorgos, numit director la policlinica Vitan din Bucureşti la intervenţia D.S.S.-ului, secretarul comisiei de psihiatrie şi al “Ordinului medicilor“, cea mai importantă instituţie etică din medicină, al carui nume troneaza pe frontispiciul unuia din spitalele bucurestene.
“Noua morală”, cu afirmarea socialismului infailibil şi invincibil, a făcut să se pună în practică aşa-zisa represiune “aseptică”, adică o represiune pur medicală, pentru a camufla anumite faţete ale regimului de represiune, reuşind astfel să târască psihiatria românească pe drumul celei mai mari mistificări şi încălcări de etică medicală.
Se pune întrebarea de ce au acceptat psihiatrii subalterni nomenclaturii comuniste caracterul represiv al abaterilor de la etica psihiatrică şi, în definitiv, de la etica medicală. Oare pericolul care îl pândea pe psihiatrul nonconformist era atât de nimicitor? Tacerea lor vinovata din toata perioada post 1989 dar si incercarile de dezinformare si luarile publice de pozitie in care sustin inexistenta acestor fapte, desi ii poate scapa de procese judiciare nu-i poate dezvinovati.
Crezand alaturi de Erich Segal ca “profesia de medic are mai multi sfinti decat pacatosi”, notam ca raspunsurile date de membrii breslei indica lipsa loialităţii dintre profesionişti, dorinţa de parvenire sau de a căpăta o anumită poziţie în ierarhie, chiar nevoia de linişte şi de a nu avea dificultăţi, ca reprezentand mai degrabă motivaţiile cele mai plauzibile. Nici degrevarea de răspundere pe motiv că, în definitiv, şeful care dirija acţiunea răspundea, nu poate constitui un argument solid. Experienţa proceselor naziştilor de la Nürnberg, credem că este edificatoare în acest domeniu.

de Ioan C. Cucu, Dragos Marcu ,Adrian Miclea

BIBLIOGRAFIE:

1. Ioan C. Cucu, Psihiatria sub dictatura; o carte alba a psihiatriei comuniste romanesti, f.e., Piatra Neamt, 2005 (Lucrarea a aparut dupa 14 ani de asteptare (2005), invingand obstacole si adversitati insurmontabile si opozitia fata de adevar a nomenclaturII psihiatriei, inclusiv a autoritatilor romanesti. Acest lucru se intampla chiar in Romania postrevolutionara, unde se presupune ca democratia a invins. Ea a mai fost publicata pe internet in foarte multe Forumuri, avand o cota de vizitare de peste 300.000 de vizitatori. Pe langa partea teoretica, lucrarea prezinta si un studiu stiintific bazat pe un material (prezentat in anexa) de peste 60 de dizidenti internati si torturati prin metode psihiatrice (prezentati la sfarsit in anexa).
2. Vasile Paraschiv, Lupta mea pentru sindicate libere în România. Terorismul politic organizat de statul comunist, Ed. Polirom, Iaşi, 2005.
3. N. Ceausescu, Romania pe drumul desavarsirii constructiei socialiste, Ed. Meridiane, 1969.
4. Roumanie, Amnesty International, sectiunea franceza, 1980.
5. Arhiva C.N.S.A.S., Dosar I 1952, Valerian Mirontov Tuculescu.
6. Ion Vianu, Persecutia psihiatrica a opozantilor si disidentilor, in 22, anul XV, nr. 847/02.06.2006.
7. Christian Levant, Didactul”, primul caz dovedit de psihiatrie politică, in Adevarul, 20.11.2006.

Savanarola
Nu disident dar un om de curaj.Dece nu au facut romanii la fel?

In revista Flacara nr 19(1248) din 10 mai 1979, aparea un interviu cu doctorul Ioan Cucu, medic primar psihiatru, doctor in stiinte medicale, asistent la catedra de paihiatrie a Institutului de Medicina si Farmacie (cum se numea atunci, dupa moda sovietica, UMF Carol Davila) si care publicase de curand si o carte in doua volume, “Psihiatria sociala” in care facea niste afirmatii deosebit de critice, care au starnit o valva imensa in lumea psihiatrica si nu numai, a timpului. Titlul interviului era “Psihiatria nu trebuie sa fie o cenusareasa, iar aceasta nu-i priveste numai pe psihiatri, ci pe noi toti”. In interviu, doctorul Cucu, pe care il cunosteam si il stimam pentru ca imi fusese asistent, facea o critica severa a psihiatriei bucurestene, critica pe care o dezvolta in carte, pe mai multe pagini. Iata cateva din ideile importante. Dupa ce mentiona date despre situatia psihiatriei din tarile dezvoltate, in care paturile afectate specialitatii (pe langa o dezvoltare deosebita a formelor de asistenta ambulatorie) depaseau ca numar pe cele afectate tuturor celorlalte specialitati, dupa ce spunea ce ar trebui sa fie un psihiatru in epoca moderna in care acesta a luat locul duhovnicului, dupa ce mentiona meritele deosebite ale Scolii Profesorului Pamfil si, mutatis mutandis, ale Scolii Profesorului Branzei in depasirea dogmatismului, doctorul Cucu abordeaza tema principala si anume critica “scolii de la Bucuresti”, ramasa prizoniera unei psihiatrii de secol XIX, cu modelul fizic de boala, materialist-mecanicist, care neglijeaza factorii sociali si psihologici prinsi in etiologia tulburarilor psihice, s.a.m.d. In continuare, se refera la subaprecierea psihiatriei si a rolului ei in societaea moderna. Absolvent si al Facultatii de Psihologie, observa lipsa acestei discipline din programa Facultatii de Medicina. Remarca apoi numarul mic de stationare de zi de psihiatrie, numar ramas din pacate pana astazi aproape neschimbat.
In cartea sa, care a fost propusa pentru a fi retrasa din librarii si data la topit la presiunile facute de conducerea catedrei din Bucuresti, doctorul Cucu critica sistemul mafiotic de promovare, modalitatea de tip feudal a conducerii sectiilor de spital, care erau un fel de fief-uri atribuite pe viata oamenilor agreati de conducere (situatie existenta de altfel in tot sistemul sanitar comunist si care se perpetueaza si astazi) s.a.m.d.
Reactia conducerii catedrei din Bucuresti si a spitalului (Gh. Marinescu pe atunci, acum “Al.Obregia”) a
fost de negare vehementa si de infierare publica de tip inchizitorial stalinist, in unanimitate, spre rusinea tuturor participantilor. Au fost convocati toti medicii din clinica, in amfiteatrul mare si au luat cuvantul sefii de sectii, directorul spitalului, seful de atunci al catedrei si conferentiarii. Autorul acestor randuri a asistat din sala, ca medic rezident, la aceasta punere la stalpul infamiei. Doctorul Cucu s-a aparat cu demnitate si curaj. Imi aduc aminte ca a comparat atitudinea conducerii catedrei si a camarilei acesteia
(Este o tendinta, sechela a comunismului in mentalul colectiv, de refacere a piramidei puterii in psihiatrie, cu toate consecintele nenorocite de stopare a progresului, traite de noi in regimul trecut. Participa la competitie, ca o culme a ridicolului si un fel de Zaroni feminin, pe cat de modesta intelectual, pe atat de ambitioasa si incantata de sine, incurajata interesat de cinismul ironic al unui fel de Stapan al Inelelor, mare
manipulator al invatamantului medical universitar bucurestean actual.) care isi etala “maretele realizari”, cu aceea a unui om sarac si care isi zornaia tot timpul punga cu cei cativa banuti, ca sa-si creeze impresia ca nu este chiar asa de sarac. Doctorul Cucu nu a fost arestat sau condamnat (era totusi o perioada poststalinista), a ramas in catedra si la locul lui de munca, marginalizat insa si a iesit la pensie tot asistent. Situatia psihiatriei a ramas din pacate aproape neschimbata, in ciuda eforturilor doctorului Cucu si a multor altor psihiatri de mare valoare.
Dupa Revolutie, dr. Cucu a cuplat imediat la actiunea APLR, dar si-a dat seama destul de repede ca cei 50 de ani de antiselectie operata de comunism, au lasat sechele care nu pot fi inlaturate intr-o perioada atat de scurta.

Dr. Marian Popa, medic primar psihiatru, doctor in stiinte medicale, la spitalul “Al .Obregia” din Bucuresti.




A man of courage.
A man of courage Dr. IOAN CUCU.
In review Flacara nr 19( 1248) from 10 the maul 1979, appear an interview with the doctor Ioan Cucu, protogene doctor psychiatrist, doctor in medical sciences, assistant to the desk of paihiatrie Institutului of Medicina and Farmacie( how numea therefore, after soviet fashion, UMF Carol Davila) and which publicase of soon and a book an in doua a volumes," social Psihiatria" which in some facea assertions extremely criticize, carry stired an immense sensation in the psychiatric world from except, the time. The title interview age" Psihiatria isn't due to isn't cenusareasa, and this he don't looks merely on psychiatrists, but on new". In interview, the doctor Cucu, which il cunosteam also esteem it wherethrough imi fusese assistant, facea castigation of the a psychiatry he criticizes which develop it an in a book, on the many maul pages. Here several of the important ideation. After mention yes about the situation of the psychiatry from the countries developed, which in the affected beds speciality( besides a different development of the forms of ambulatory assistance) depaseau as number on one affected tuturor celorlalte specialties, after spunea what burn be due to is a psychiatrist an in a modern age which this pinch-hited for the confessor, after mention the different merits ale Scolii Profesorului Pamfil and, mutatis mutandis, ale Scolii Profesorului Branzei in depasirea of the pragmatism, the doctor Cucu tackles main theme scilicet criticizes" school from Bucuresti", remained of a prizoniera the psychiatrists of centuries XIX, with the physical model of the complaint, materialist, carry neglects the social factors the psychological si grasped the in the aetiology disturbances psyches, s. M. D. In afterwards, is adverted to the disesteem of the psychiatry and her role of the in societaea modern. Graduate and of Facultatii of Psihologie, notices this absence discipline from program Facultatii of Medicina. Remarks then the stationary paucity of of after day, remanent number from sins the feather today near unchanged.
In his which were suggested were retired from book-sellers and gived to molten to the pressures doed of the management of the desk from Bucuresti, the doctor critical Cucu the system mafiotic of promotion, the method of feudal drove the sections of hospitals, carry erau a kinds of ascribable fiefs on the life peoples agreati of management( existing situation of else in all the communist sanitation the which si is perpetuated and today) s. M. D.
The reaction of the management of the desk from Bucuresti and the hospital( Gh. Marinescu about that time, now" Al. Were") of vehement denial the si of public stigmatization of guy inchizitorial stalinist, in in one voice, toward the disgrace tuturor participants. Were convene all the doctors from clinic, in the big amphitheatre the si took the floor the chiefs of sections, director of the hospital, the then chief of desk and the lecturers. These author assisted rows from the hall, as doctor resident, hereto pillory. The doctor Cucu the apparatus loftily and courage. Bethink oneself me compared the attitude of the management of the desk and camarilei this.
He is a tendency, sechela the communism of the in mentalul the community, of remake the pyramid can in psychiatry, with all the miserable consequences of stop the progress, traite of we in the past diet. Assists in competition, as a ridiculous peak of the si a kind of female Zaroni, on at all intellectual, on so ambitious the delighted self si incurajata asked the ironic cynicism of of a kind of Stapan of Inelelor, big
manipulator of the medical academic education current bucurestean.) Carry isi display" maretele realizations", with aceea of a poor man the which si isi zornaia all through sac with one several penies, in order to I create the impression as the just like that of poor. The doctor Cucu arrested or convict( age yet a period abided at), the desk and to his place of labor, marginalizat only that retired all assistant. The situation remained from sins near unchanged, in maugre the efforts of the doctor Cucu and multor altor the psychiatrists of big value.
After Revolutie, dr. Coupled immediately to the act APLR, but and he realized nice and quick as the one 50 of years of selecţie operata of communisms, left sechele wagons be inlaturate in a period so short.
Dr. Marian Popa, protogene doctor psychiatrist, doctor in medical sciences, to the hospital" Al. Obregia" from Bucuresti.

Samson Alecu

http://www.romanialibera.ro/a139197/sursa-...ut-sa-taca.html

Nestor Popescu a trecut si prin iadul psihiatriei politice comuniste

Joi, 13 Noiembrie 2008
La 18.06.1985, sursa "Ioana Ionescu" atragea Securitatii atentia asupra pericolului pe care il reprezenta Nestor Corneliu Popescu, redactor la "Animafilm": capabil, foarte muncitor, respinge "ciubucul" si pe "ciubucari" (spagarii de astazi – n.n.), pe care ii considera "produsele sistemului nostru social". Nici macar biroul de partid nu-l poate da pe brazda: "Nu are autoritate. El (Popescu – n.n.) ii stie compromisi". Omul este periculos fiindca isi poate clama

nemultumirile oricand, le poate face publice. Devotata auxiliara a politiei politice se teme ca Popescu ar putea rabufni: "Este foarte posibil sa inceapa sa strige si in piata publica". Si-si permite sa le sugereze stapanilor solutia: "Trebuie facut sa taca".
Ceea ce tenebroasa institutie a si facut. Cazul familiei Popescu, obligata sa se expatrieze in SUA, expus de d-na Mihaela Virginia Popescu la recenta editie a Simpozionului International "Experimentul Pitesti – Reeducarea prin tortura" contine toate elementele tratamentului aplicat sub dictatura lui Ceausescu contestatarilor politicii megalomanului "geniu carpatin": filaj, sicane, marginalizare, tentativa de asasinare, internare in spitale psihiatrice...
O saga neagra, fascinanta in dramatismul ei, pe care o prezentam cititorilor cu regretul de a fi fost nevoiti s-o rezumam drastic, din ratiuni de spatiu.

Al. Mihalcea, Marian Moise



Ma numesc Mihaela Virginia Popescu, sotia lui Nestor Corneliu Popescu, fost redactor la Studioul Cinematografic Animafilm, detinut politic fara un atestat recunoscut, arestat la 21 august 1987 pe cand iesea de la Consulatul Elvetiei din Bucuresti unde lasase, spre difuzare, mass-mediei internationale, un manifest anti-comunist adresat intelectualilor din Romania. Cu mult inainte de arestarea si incarcerarea sotului meu, am trait alaturi de el discriminarile si marginalizarea sa, prigoana dezlantuita asupra lui, asupra mea si a familiei noastre. Diminuarea sistematica a salariului sau, solicitarea zadarnica a unei locuinte (siliti fiind sa traim intr-o singura camera cu doi copii) au fost niste necazuri marunte fata de dezastrele care au urmat. M-am zbuciumat si am fost alaturi de sotul meu in toata acea perioada, cand, devenind tinta unei otraviri sistematice, neputand suporta efectele unei zguduitoare crize de sevraj, Nestor Corneliu a vrut sa se sinucida.

Automobilul negru

Mai apoi l-am ajutat pe sotul meu sa redacteze memoriile prin care denunta teroarea dictaturii ceausiste si pe invizibilii teroristi care-l otravisera. A trimis aceste memorii Ministerului Sanatatii, Uniunii Generale a Sindicatelor, Ministerului Muncii, Comitetului de Cultura si Educatie Socialista si Centralei Romania Film, dar nu am primit nici un raspuns... si totusi, decizia de desfacere a contractului de munca cu Nr. 1821, din 3 iulie, 1987, a fost un zdrobitor raspuns vindicativ. Motivele erau clare ca lumina zilei: a denigrat politica culturala a partidului. Cu greu sotul meu a gasit un loc de munca la Uzina Republica, Sectia 2 Laminoare din Bucuresti, ca muncitor necalificat.

Cand sotul s-a hotarat sa trimita manifestul "Apel catre Intelectualii din Romania" unor consulate straine, l-am sustinut moral, asigurandu-l ca orice s-ar intampla voi fi alaturi de el. In dimineata zilei de 21 august 1987, ascunzandu-si presimitirile sumbre, Nestor Corneliu a sarutat copiii inca dormind, a indesat paginile indoite ale Manifestului intr-un plic, l-a varat in buzunarul ascuns al gecii cusut de mine; ne-am imbratisat si, inabusindu-ne emotiile, l-am condus pana la poarta; s-a rupt cu greu din bratele mele... L-am urmarit cu privirea cum se pierde printre batranii castani de pe strada Viitorului, pana dadu coltul pe strada Donici ce duce spre Gradina Icoanei...

Din acel moment nu l-am mai vazut multa vreme. Dupa o noapte de nesomn, chinuita de ganduri, cu greu imi ascundeam lacrimile la intrebarile micutilor nostri "...tata cand vine...?" A doua zi, cand pregatirile pentru defilarea de la 23 august erau in toi, iar oameni de toate varstele alergau de la o coada la alta sa prinda loc la ce se mai descarca prin alimentare, intorcandu-ma de la centrul de lapte si paine, un fior de spaima mi-a trecut prin toata fiinta – in fata casei noastre din strada Viitor nr. 24, Bucuresti, era parcat un automobil negru. Am intrat in casa cu inima stransa; nici n-am apucat sa deschid frigiderul sa pun laptele si ce mai cumparasem, ca doi indivizi in civil au batut la usa. Mi-am dat imediat seama cine sunt; cand le-am cerut mandatul de perchezitie, unul dintre ei mi-a fluturat pe sub ochi o legitimatie din care n-am putut deslusi nimic. Vazandu-i cum se apuca sa scotoceasca prin toate colturile casei, chiar si in cosul cu rufe murdare, inclusiv in rezervorul WC-ului, nelasand nici un lucru la locul lui, nu numai eu m-am ingrozit, ci si copiii. Am identificat numele si functiile celor doi ofiteri ai Securitatii abia cand mi-au inmanat procesul verbal de confiscare: Lt. Col. Mateiuc Pavel si Lt. Prunea Neculai, ambii de la directia Cercetari Penale din Calea Rahovei. Ajutati de alti doi civili neindentificati, au urcat prada in doua automobile: toate manuscrisele sotului meu – rodul stradaniei la masa de scris a peste 20 de ani: povestiri, romane, scenarii cinematografice, unele elaborate in sapte sau opt variante, altele in curs de elaborare. Cu acelasi prilej au fost confiscate jurnale personale, note si insemnari, scrisori si sute de fise cu date caracteriologice si psihologice ale personajelor sale. Datorita neconformismului politic si ascutisului critic antidictatorial, prozele sotului meu fusesera sistematic respinse de la publicare de catre revistele: Romania Literara, Tribuna, Steaua, Ramuri, Orizont. Au mai fost confiscate mii de fotografii cu negativele lor, fotografii artistice prezentate de sotul meu in expozitii inca de pe vremea cand era student, imagini reprezentandu-l pe Nestor Corneliu la diferite manifestari culturale, la simpozioane stiintifice sau la cenacluri literare, toate fotografiile – amintirile tinerei noastre familii.

Pavilionul ZERO – un adevarat lagar de exterminare

Singura si dezorientata, cu doi copii in varsta de sapte si doi ani, nu stiam unde sa alerg, cui sa ma adresez. Singurul meu sprijin nu putea fi decat Biserica Baptista unde Nestor era membru. Cu memoriul ascuns sub bluza, de teama sa nu mi se smulga poseta, m-am dus direct la biserica unde tocmai incepea serviciul religios de seara – era duminica 23 august 1987.

La terminarea serviciului divin, m-am adresat pastorului cu dorinta sa-i vorbesc. stiam ca are relatii oficiale cu Ambasada Statelor Unite la Bucuresti, cu pastori de pretutindeni, cu organizatii crestine internationale si era firesc sa sper ca ma va ajuta. Gravitatea tonului meu si starea in care ma aflam l-au prevenit sa ma invite nu in biroul sau, ci intr-una din cladirile anexe – servind de bucatarie – la a carei zidire contribuise si sotul meu. Acolo, printre surorile care pregateau masa de seara se mai aflau fratele Iosef Imbrea si fratele Alexandru Barna. In prezenta acestor doi venerabili batrani ai bisericii i-am predat memoriul cu rugamintea de a-l incredinta cuiva in masura sa-l trimita surselor de informare din lumea libera, inclusiv la Vocea Americii, Europa Libera si BBC. Cu respiratia taiata am urmarit umbrele ce intunecau fata pastorului in timpul lecturii tacute a memoriului meu. Cu aceeasi emotie priveau si cei doi martori ai mei care nu-i cunosteau continutul si asteptau o explicatie din partea pastorului. Fara sa-i informeze pe cei doi diaconi ai bisericii asupra continutului memoriului, reverendul m-a privit cu manie stapanita in timp ce impaturea cele opt pagini ale memoriului ca si cum s-ar fi pregatit sa le puna in buzunar, si deodata, spre consternarea mea si a celor doi martori, le-a sfasiat in doua, apoi in patru. Pentru o clipa a privit in jur cu intentia de a le arunca intr-un cos de gunoi; s-a razgandit insa, s-a aplecat spre soba de gatit, pe a carei plita fierbea un cazan, a deschis portita si le-a aruncat in flacari. Cu glas ferm, m-a atentionat: "sa fie clar: biserica nu se amesteca in cazuri politice!" Mi-am acoperit fata cu mainile – Dumnezeule! Nu aveam nici macar o copie!

Au urmat zile si nopti chinuite incercand sa aflu ceva despre soarta sotului meu. Abia vineri, 30 octombrie 1987 am reusit sa capat informatia secreta privind data zilei sedintei de recurs a procesului judecat sambata, 24 octombrie 1987, prin bunavointa unei functionare induiosate de lacrimile mele. si tot intr-o sambata (zi nelucratoare la tribunal), 31 octombrie 1987, s-a judecat recursul cu usile inchise, ca si la sedinta de fond de care n-am avut cunostinta. Am fost martor la sedinta de recurs si stiu la fel de bine cum s-a desfasurat acel proces ca si avocatii mei, Nelu Prodan si Virginia Prodan, acum cu domiciliul in SUA, statul Texas. Sentinta nu a fost niciodata afisata, cum e legal, la Judecatoria Sectorului I de pe langa Tribunalul Capitalei, si nici n-am primit-o vreodata prin posta. Abia in urma reclamatiilor mele la Tribunalul Capitalei, la Arestul de la Cercetari Penale din Calea Rahovei si la Procuratura Generala a RSR, in loc de sentinta cu numele membrilor completului de judecata care-si asumase responsabilitatea unei grave condamnari, am primit o simpla instiintare emisa de Procuratura Generala a RSR, Directia de Urmarire Penala si Criminalistica nr. 64255/6633/1987, eliberata la 1 decembrie 1987. Adeverinta informa ca "prin sentinta nr. 1241 din 24 octombrie 1987 data in dos. Nr. 7846/1987 al Judecatoriei sect I, Bucuresti, sotul dv. Nestor Corneliu Popescu a fost internat intr-un institut medical de specialitate, pana la insanatosire." Secretoasa instiintare, scrisa intr-un limbaj linistitor, semnata indescifrabil, nu preciza insa locul unde sotul meu se afla in detentie. A trebuit sa bat la multe usi sa aflu de existenta asa-zisei institutii medicale "de specialitate" – odiosul Pavilion ZERO, inconjurat cu gard inalt de sarma ghimpata si pazit de paznici cu caini, din incinta Spitalului de boli de plamani de la Poiana Mare, Dolj – un adevarat lagar de exterminare pentru bolnavii psihici incurabili, criminalii de drept comun si detinutii politici.

Sub stare de arest

Am vrut personal sa cercetez si sa aflu circumstantele arestarii sotului meu la Consulatul Elvetiei. In prealabil am stabilit prin telefon o audienta la consulul general al Elvetiei si am primit toate asigurarile domniei sale ca nu voi intampina nici o dificultate la intrarea in Consulat la ora stabilita – 10.00 a.m., marti, 3 noiembrie 1987. Dupa ce m-am legitimat la militianul din cabina postului de paza de pe strada Pitar Mos, spre uimirea mea, cativa militieni, fara vreun motiv, s-au napustit asupra mea cu lovituri de cizme si bastoane de cauciuc, mi-au smuls poseta in care aveam scrisorile adresate ambasadorului si consulului general al Elvetiei, m-au imobilizat, m-au tarat pe trotuarul de vis-a-vis de Ambasada, in fata Bibliotecii Medicale, totul petrecandu-se sub privirile impasibile ale functionarilor diplomatici de la etajul cladirii ambasadei unui stat neutru... Singurul meu mijloc de alertare era sa strig "je suis en danger, je suis attaquée, aidez-moi!"

La scurt timp, trei automobile cu girofar au franat brusc in fata Bibliotecii Medicale. Din ele au sarit mai multi barbati in civil urcand in fuga treptele, s-au napustit in holul unde ma aflam inconjurata de militieni, mi-au pus catusele amenintandu-ma ca voi da socoteala pentru nesabuinta de a pune in miscare Corpul Diplomatic si de a face tara de ras. Alti ofiteri in civil ai Securitatii au blocat strada. Sub stare de arest, imobilizata, cu catusele la maini, m-au silit sa intru intr-unul din automobile. Cortegiul cu girofar a pus sirenele in miscare si in mare viteza avand prioritate de urgenta, m-au transportat la sediul Militiei Sectorului II din Bd. Ana Ipatescu colt cu Str. Visarion, prin curtea interioara din spatele cladirii – acces separat de intrarea principala a militiei. M-au impins pe o scara exterioara in spirala, din metal; cu greu am urcat pana la etaj. Intr-un birou secret, la mansarda, am fost perchezitionata de un barbat scund de statura, negricios si indesat, in jur de vreo 45 de ani, imbracat in civil. M-am simtit extrem de umilita fiind perchezitionata prima data in viata. In cursul interogatoriului am fost amenintata cu inchisoarea si pierderea drepturilor parintesti in cazul in care voi mai incerca sa contactez alte oficii diplomatice. Inainte de a fi eliberata din starea de arest, mi-au scos catusele, mi-au inapoiat poseta si buletinul de identitate, minus cele doua scrisori.

Oare de ce era nevoie de atata forta dezlantuita ca sa ma opreasca, pe mine, o biata femeie dornica sa ceara lamuriri consulului general si ambasadorului Elvetiei cu privire la arestarea sotului? Este posibil oare ca un asemenea eveniment sa nu fie consemnat intr-un dosar de Securitate? De la CNSAS mi s-a comunicat insa ca nu au un astfel de dosar. "Afacerea Consulatului Elvetiei" nu este chiar una oarecare, cum ar dori-o mostenitorii si beneficiarii fostei Securitati, daca despre aceasta nici astazi nu se sufla o vorba. Chiar dosarul de Securitate al sotului meu, arestat la iesirea de la Consulatul Elvetiei la 21 august 1987, nu contine nici o informatie care sa ateste acest eveniment, ca si cum nu s-ar fi intamplat niciodata.
si totusi, in dosarul sotului meu exista marturii ale demersurilor mele din acea zi de 3 noiembrie 1987, ce dovedesc ca am fost urmarita pas cu pas. Rapoartele aduc insa marturii doar dupa eliberarea mea de la Sectia I Militie, Bucuresti.

N-a fost usor sa obtin un certificat de la Institutul de Medicina Legala, dar vai, masluit grosolan; in loc sa consemneze fractura cauzata la mana dreapta, au certificat doar "leziuni produse prin cadere la degetul de la mana stanga", nicidecum urmele vizibile ale loviturilor produse de bastoane de cauciuc si cizme. Nici o consemnare a faptului ca dintii din fata, incisivii, fusesera sparti... Toate aceste evidente ce ar fi trebuit sa existe in dosarul meu, lipsesc chiar prin faptul ca nu am un dosar! si totusi, in dosarul sotului meu, exista un raport foarte amanuntit al filajului din acea zi de 3 noiembrie 1987, cand am fost "obiectiv" si baza de lucru, urmarita pas cu pas, pana am iesit de pe portile Institutului de Medicina Legala de la Foisorul de Foc pana am ajuns acasa...

Printre mijloacele de intimidare, tracasare, abuzuri, sicane ce s-au abatut asupra mea dupa arestarea sotului meu au fost si procesele intentate lui Nestor Corneliu Popescu de catre Studioul Cinematografic Animafilm, pretinzand o nedreapta si absurda imputatie in valoare de 12.300 lei, salariul sotului meu pe cinci luni. De unde aveam sa scot acesti bani? Sentinta judecatoreasca ma teroriza cu executarea silita a unui sechestru la domiciliul nostru. Astfel, cu doua zile inaintea Craciunului, la 23 decembrie 1988, Judecatoria Sectorului II emite ordinul Publicatiei de Vanzare nr. 501/1988, prin care executorii judecatoresti, au pus sechestru, urmand sa scoata la licitatie urmatoarele bunuri indispensabile: Frigider Arctic, TV Grigorescu, Masina de cusut Singer, Pick-up Tesla, birou din lemn sculptat – toate in stare de functionare.

La 10 noiembrie 1988, dupa un interviu telefonic dat postului de radio BBC, linia noastra telefonica a fost taiata din centrala, incat n-am mai putut avea nici macar o comunicare telefonica cu parintii, cu sora mea, cu nimeni din cei apropiati.

Teroarea din afara zidurilor puscariei

Din cauza zbuciumului si haituirilor zilnice, epuizata de drumuri zadarnice batand la usile autoritatilor si tribunalelor, n-am mai gasit timpul cuvenit de a ma ocupa de copiii mei. La varsta frageda, cand afectele si stresurile au un rasunet pentru toata viata, copiii mei au fost lipsiti de participarea sufleteasca a parintilor lor, eu insami pierzand placerea si elanul de a ma alatura ghidusiilor si dragalaseniilor lor. Sub oprimanta apasare a persecutiilor zilnice carora ca parinte, singura le faceam fata, insesi relatiile cu copiii mei au fost grav afectate. Iata ce m-a impiedicat sa fiu o mama cum as fi dorit. Lipsindu-mi rabdarea sa-i inteleg, lipsindu-mi si timpul sa le citesc povesti si poezii si sa ma joc cu ei, n-am mai avut cu copiii mei relatii firesti, iar Cornel, de dupa gratii, nici atat. Aceasta instrainare a fost poate cel mai cumplit aspect al persecutiei noastre politice. Toate aceste marsavii in ce statut de persecutie trebuie incadrate?

Viata chinuita, cu nervii macinati pe care am dus-o a mai fost otravita si de indemnurile demoralizatoare de a-mi parasi sotul arestat, ale maiorului Cozma Gheorghe – cu nume conspirativ "maiorul Alexandru", de la Arestul de Cercetari Penale al Securitatii: "...sunteti tanara, doamna, aveti timp sa va refaceti viata, divortati! Nestor n-are nici un viitor, e un om terminat!..." Drept garantie maiorul isi dadea cuvantul lui de securist!

Greva foamei sotului meu si starea grava a sanatatii lui m-au determinat sa ma solidarizez cu cauza sa printr-un protest la domiciliu, informand Centrala Industriei Bumbacului Bucuresti, institutia unde lucram, ca nu voi inceta protestul pana cand sotul meu nu va fi eliberat.

Au fost partasi la suferintele noastre nu numai cu vorbe ci si cu fapte Adrian Gheorghe, pictor scenograf la Studioul Animafilm, fost coleg cu sotul meu, credinciosi din Biserica Sfanta Treime din Bucuresti, precum: Alexandru Barna, Victor Negara, Iosef Imbrea, dar mai ales frati si surori din comunitatea baptista din Craiova. Familia Prunaru devenise in acea perioada a doua mea familie: Sora Elena si fiicele ei Constanta, Mia, Ioana, Nicoleta si Costel Prunaru, devenit mai apoi pastor.

Datorita fratelui Victor Negara, stirea despre arestarea si intemnitarea la penitenciarul cu profil de psihiatrie de la Poiana Mare – Dolj a lui Nestor Corneliu Popescu a avut ecou in presa din Statele Unite ale Americii – desigur nu New York Time, Herald Tribune si nici in Washington Post, ci intr-o modesta publicatie a Societatii Misionare Romane de la Winton, IL – "Misiune si Viitor", din noiembrie 1988. Cu acel prilej a fost informata comunitatea crestina din America despre greva foamei de zece zile, din octombrie 1988, a sotului.

Dupa aceasta informare, viata mea n-a devenit mai usoara – am fost batuta de doi indivizi in civil chiar in fata casei noastre, sub privirile consternate ale vecinilor: dna. Dumitrescu, inginerul Ilie Mihaescu si ziarista Domnita Vaduva. Militarul insarcinat sa spravegheze zilnic resedinta noastra privea linistit cum eram maltratata, fara sa faca uz de autoritatea sa de a ma apara. Evenimentul acesta nu se poate sa nu fi fost raportat organelor superioare. Cum trebuie incadrata penal aceasta violenta? Merita sa fie trecuta in vreun statut de persecutie? Teroarea din afara zidurilor puscariei, traita mai bine de doi ani si jumatate merita sa fie numita persecutie? Rapoarte ale altor abuzuri ale organelor Securitatii, insotite de fotografii ale mele si a unor persoane cu care eram in contact, exista chiar in dosarul de Securitate de la CNSAS pe numele sotului meu, mie nefacandu-mi-se onoarea de a avea un dosar... oare de ce?

In cei 18 ani care au trecut de la abolirea dictaturii, atat sotul meu, Nestor Corneliu Popescu, cat si eu ne-am adresat unor foruri guvernamentale incercand sa obtinem atestarea statutului de detinut politic la care sotul meu este indreptatit. In ciuda tuturor staruintelor, n-am primit raspunsul asteptat nici de la Ministerul de Justitie, nici de la Ministerul de Interne si nici de la CNSAS. Abia dupa 15 ani, cu greu am capatat acces la un dosar cu numarul 237133, arhivat de CNSAS pe numele sotului meu. Ne-a cuprins dezgustul citindu-l: sunt ocolite toate momentele majore ale prigoanei sale din anii 1970, in stare de libertate, cu substante psihodisleptice si andrenomimetice indirecte cu efecte stupefiante; este trecut sub tacere chiar faptul irecuzabil al arestarii sale – astazi foarte greu de justificat cu argumentele de atunci ale "organelor"; lipsesc tocmai piesele constituind "probele" zdrobitoare ale vinovatiei sale, motivul arestarii, la 21 august 1987, si, mai ales, locul unde s-a intamplat – la iesirea de la Consulatul Elvetiei. Dosarul nu contine nimic despre interogatoriile la care a fost supus la Arestul de Cercetari Penale din Calea Rahovei si la Penitenciarul Jilava. De asemenea nu se pomeneste nici un cuvant despre judecarea procesului sau cu usile inchise la Judecatoria sectorului I Bucuresti, invinovatit de o fapta pe care nu o savarsise. Dosarul nu aduce nici o marturie despre sentinta criminala prin care Nestor Corneliu Popescu a fost condamnat pe viata sa ispaseasca intr-un penitenciar cu profil de psihiatrie – cel de la Poiana Mare, Dolj. Cum s-a ajuns aici?

Tanar asistent de regie la inceputul anilor 70, Nestor Corneliu denuntase presiunile facute de directorul Studioului Cinematografic Animafilm, Ion Drughean, de a remonta filmul documentar regizat in colaborare cu cameramanul Tiberiu Lazar – reconstituirea unui accident de munca mortal – petrecut in graba intrecerii socialiste – in scopul musamalizarii evidentelor si raspunderii celor vinovati. Ca urmare, sotul meu a fost indepartat abuziv din compartimentul film-comanda si mutat ca redactor la sectorul diapozitive. Opresiunea abia incepuse: ochiul neadormit la Securitatii va fi de-acum tot timpul indreptat asupra lui. Acest punct de referinta ce avea sa-i marcheze destinul, luminand motivatiile prigoanei ce a urmat, nu se afla nicaieri consemnat in dosarul lui! Din acel moment, Nestor Corneliu Popescu devine "baza de lucru" a agentilor Serviciului Secret, iar mai apoi tinta unor agresiuni subtile care nu lasa urme decat in timp.

Ca redactor la Studioul Animafilm, este mereu sicanat cu perfida ingeniozitate de catre sefi, hartuit, ocolit abuziv la ridicarea treptelor de salarizare, mergand pana la a i se refuza treapta de salarizare cuvenita conform cu atestarea examenului de redactor principal. Nestor Corneliu incearca sa tina piept acestor discriminari cu mari cheltuieli nervoase si sufletesti. Strivit de nedreptati si marginalizat profesional in cadrul Studioului, refuzandu-i-se cu obstinatie pasaportul spre lumea libera, respins de la excursii colective organizate de Sindicatul Studioului Animafilm (croaziera pe Mediterana), respins de la excursia colectiva prin ONT in Turcia, sotul meu devine un alienat moral, descurajat in toate intreprinderile lui (intre acestea – respins de revistele literare la publicarea unor nuvele citite in cenacluri literare, cu toate ca primise premii la concursuri de proza...).

Otravire sistematica

Iata de ce sotul meu cauta un sprijin intr-o forta extramundana legitimatoare – singura de la care mai astepta intelegere si sprijin. Cei onesti au simtit intotdeauna nevoie unui aparator drept si atotputernic. Incurajat de trezirea spirituala a polonezilor de la inceputlul anilor 80, sotul meu da curs invitatiei prietenului sau de la cenaclul literar, prozatorul Mircea Sandulescu, de a merge la serviciul religios al unei biserici baptiste. Atras de noutatea si bogatia spirituala a predicilor, Nestor Corneliu continua sa frecventeze bisericile baptiste, urmeaza un curs intens de cateheza la Biserica Sf. Treime din strada Iuliu Valaori, Bucuresti, unde, devine membru. Politia Politica il urmareste chiar si in locasul de rugaciune prin agenti ajunsi cu statut acoperit pana la anvon. Concediul de odihna din vara lui 1986 Nestor Corneliu il dedica participand voluntar la munca de extindere a cladirii locasului de rugaciune. In aceasta perioada, a luat pranzul zilnic la cantina bisericii. Nu mult dupa aceea, starea sanatatii sotului meu s-a inrautatit brusc. A dus pe picioare cat l-au tinut puterile reactiile adverse ale unei intoxicatii indelungate provocate de factori traumatogeni necunoscuti. Consecintele otravirii sistematice au fost dezastruoase. Datorita tulburarilor de memorie, istovitoarelor insomnii, starilor anxioase, tahicardie, constipatii permanente, si neputinta de a urina, precum si a altor manifestari de nesuportat. Medicul de la policlinica de sector de care apartinem, constatand degradarea sanatatii sotului meu, i-a facut o trimitere la Spitalul de Psihiatrie Dr. Marinescu. Nestor Corneliu Popescu insa a refuzat categoric – cu ani in urma, la acelasi spital, ca urmare a tratamentului aplicat, un fost coleg al sau de facultate si detinut politic, scriitorul Mircea Palaghiu s-a sinucis. Avand totusi nevoie de semnatura doctorului pe certificatul de concediu medical, sotul meu a fost nevoit sa accepte un tratament de dezintoxicare insa fara nici o eficienta. Prin bunavointa unei bune prietene de familie, arhitect Rodica Constantinescu, am izbutit sa obtinem o consultatie clandestina la domiciliul neurologului Prof. Dr. Vlad Voiculescu. Reputatul medic a apreciat ca starea in care se afla Nestor nu putea fi decat consecinta intreruperii bruste a unui drog ingerat o lunga perioada de timp, din categoria substantelor psihodisleptice destabilizatoare de tipul halucinogenelor. In cele cateva luni cat a durat tratamentul, Prof. Voiculescu a insistat ca Nestor Corneliu sa fie foarte atent la ce mananca si ce bea recomandandu-i sa ocoleasca orice serviciu public de alimentatie, putand fi tinta unei alte agresiuni toxice cu consecinte fatale.

Razbunarea lasa a organului de represiune proiectata la Departamentul de Informatii Externe – creierul Securitatii, ca urmare a optiunii religioase a sotului meu, nu este confirmata in nici unul din documentele aflate la dosar... acestea pot fi cautate in computerele mostenite de Serviciul Roman de Informatii.

De asemenea, dosarul nu contine nici o atestare a perchezitiilor si confiscarilor (dinainte si dupa incarcerarea sotului meu) de la domiciliul nostru din strada Viitor nr. 24, Sector II Bucuresti si nici o marturie despre anchetarea sa sub stare de arest de mai bine de trei luni la Arestul de Cercetari Penale din Calea Rahovei si la Penitenciarul Jilava; cu neputinta sa gasesti o marturie despre cei doi ani de detentie ispasiti de Nestor Corneliu Popescu la Penitenciarul cu profil de Psihiatrie de la Poiana Mare, Dolj, un asa-zis spital denuntat ca institutie criminala de presa libera dupa abolirea dictaturii, de rapoartele universitarului dr. psihiatru Ioan Cucu, precum si de numeroasele interventii publice ale profesorului dr. Ion Vianu.

Sub reteaua de psihiatrizare silnica

Dupa mai bine de doi ani de detentie, in noaptea de 21-22 noiembrie 1989, Nestor Corneliu Popescu a fost ridicat de la Pavilionul ZERO al penitenciarului-spital si sub escorta unui reprezentant al Ministerului de Externe – totodata imputernicit special din partea Securitatii – a fost transportat la Aeroportul International Otopeni de unde, in cursul diminetii, avea sa paraseasca tara pentru totdeauna impreuna cu mine si cei doi copii ai nostri. Sub dictatura comunista a lui Ceausescu, lui Nestor Corneliu Popescu i-au fost incalcate cu brutalitate nu numai drepturile civile si cetatenesti, ci a fost lovit in mod marsav, pe ascuns, chiar in drepturile inalienabile ale oricarei fiinte umane: dreptul la integritate corporala, dreptul la sanatate, dreptul la viata. Atat in libertatea supravegheata de la domiciliu, cat si in detentie, sotului meu i-au fost puse in primejdie insesi valorile vitale ale existentei.

In emigratie fiind, dupa caderea dictaturii, atat sotul meu, cat si eu, ne-am adresat celor mai prestigioase publicatii din Romania, propunandu-le o dezbatere pe marginea psihiatrizarii silnice, sperand ca presa tinerei democratii din Romania sa se afirme ca a patra putere in stat. Ca victima a retelei de psihiatrizare silnica din anii dictaturii, Nestor Corneliu Popescu are multe de spus. El este astazi un om cu reflexele bulversate, suferind confuzii de orientare in pozitia ortostatica, cu timpanele sclerozate si bilant defectiv prin pierderea promptitudinii si alte avarii vizibile la cercetarea fundului de ochi. Dupa eliberarea din detentie de la asa-zisa "institutie medicala de specialitate", nefiind apt sa conduca automobilul si nici sa-si insuseasca fluent limba engleza, Nestor Corneliu Popescu n-a putut capata nici cea mai necalificata slujba in tara sa de adoptiune, ca sa-si intretina familia. In fata acestei realitati jalnice, a trebuit ca eu sa-mi iau raspunderea intretinerii familiei si a educarii copiilor atunci intre sapte si trei ani. Dupa expulzare, sotul meu nu a vizitat niciodata Romania: suspiciunea ca viata i-ar putea fi iarasi pusa in pericol este motivata atata vreme cat autoritatile romane refuza cu obstinatie recunoasterea statutului la care legea il indreptateste – de fosta victima si fost detinut politic.

Am asteptat mai bine de 18 ani ca guvernantii statului Roman mimand statul de drept sa-si asume concret responsabilitatea morala si legala a crimelor si ororilor regimului comunist. Dincolo de viguroasa, scenica condamnare a acestora in Parlament si a regretelor prezidentiale, statutul juridic al sotului meu continua sa ramana acelasi ca si in timpul dictaturii lui Ceausescu, de detinut de drept comun in urma sentintei date de magistratii complici cu organul de opresiune, acoperind si astazi crime impotriva umanitatii. Constienti de vinovatia lor, procurorul si ceilalti membri ai completului de judecata continua sa-si ascunda identitatea.

Crimele naziste au fost investigate si condamnate, vinovatii au fost pedepsiti; asteptam de ani buni ca si sistemul judiciar din Romania sa instaureze principiile de drept aplicate de toate marile democratii ale lumii. Atat timp cat crimele comise de regimul totalitar comunist impotriva familiei noastre raman ascunse, constienti fiind de faptul ca nici o "restitutio in integrum" nu poate compensa urmarile suferintelor indurate, sanatatea sotului meu distrusa; cerem asemenea repunerea in drepturi a sotului meu si a mea, potrivit legilor si restituirea integrala a proprietatii intelectuale confiscate.

Atat sotul meu cat si eu cerem statului roman recunoasterea statutului de persecutati politici, iar in ceea ce il priveste pe Nestor Corneliu Popescu – statutul de fost detinut politic. Arestarea si incarcerarea sotului meu au fost monitorizate de organizatii internationale precum: Human Rights, Amnesty International, Open Doors, Keston College, United Nations si alte prestigioase institutii internationale pentru apararea drepturilor omului. Vom pune la dispozitie orice documentatie de care dispunem.

Cum procedeaza tradatorii argent
Cum a murit Asociatia psihiatrilor liberi(APLR)

Asociatia psihiatrilor liberi a insemnat pentru psihiatria romana un punct de referinta pentru descatusarea disciplinei fata de dogmatismul comunist.

Din pacate dr.Romila s-a cocotat ca presedinte al Asociatiei psihiatrilor liberi si,acuma intelegem dece,asociatia a fost desfiintata ca activitate

Astfel,după o perioadă activă, conducerea, în frunte cu Romilă, a adus activitatea asociaţiei într-o muncă de rutină, neinteresantă, rândurile asociaţiei s-au rărit din cauza celor dezamăgiţi şi care nu mai puteau realiza că organizaţia şi-ar mai fi menţinut principiile iniţiale.

Conducerea s-a bucurat de ceva câştiguri materiale donate de fapt asociaţiei: xerox, calculator, unele sume de bani care nu au mai fost controlate ca destinaţie, sume cu care s-ar fi putut edita un tratat de psihiatrie, Romilă a devenit invitatul etern în străinătate ori de câte ori se trimiteau invitaţii pentru asociaţie.

În schimb, Romilă a decis editarea unor traduceri nesemnificative, fără a mai vorbi de calitatea lor. Treptat activitatea asociaţiei a devenit alienantă, metodele de conducere dictatoriale, alegerile formale şi cu aceleaşi rezultate (Romilă preşedinte), tineretul a dispărut, iar organizaţia s-a transformat într-un grup legat administrativ de Romilă, în sensul subordonaţilor săi de la serviciul 9 la care el este medic şef.

Aşa a murit o mare iluzie.
Azi, A.P.L.R. mai există doar pentru unii colegi naivi din străinătate. Se impune acum o reformă a organizaţiei şi redarea ei către tineret, care de fapt trebuie să preia conducerea şi să-i stabilească strategia.
Oare Romilă – profesorul - va ceda vreodată un business atât de important ?

Ca un mic divertisment prezentam pozitia unor nomenclaturisti comunisti,care la ordinul partidului scriau carti care sa fundamenteze,asa zisa psihiatrie socialista.
Iată cum prezentau această poziţie, pe care o denumeau “înaintată”, unii dintre apologeţii psihiatriei comuniste (V. Predescu, A. Romila în lucrarea Psihiatria, Ed. Medicală, 1976, pag.79): “Poziţia noastră în psihiatrie, ca ramură aplicată a antropologiei materialist-dialectice, constă în a considera omul ca pe o unitate psihobiologică...” deşi în mod ciudat concepţia psihosomatică reprezenta în viziunea lor o concepţie burgheză. Şi mai departe “…în psihiatrie, poate mai mult decât în alte domenii ale medicinii, trebuie subliniată concepţia noastră despre lume şi viaţă, materialismul - dialectic şi istoric, bază a comunismului ştiinţific”.
Rezultă acum în mod clar care era viziunea despre psihiatrie a acestor ideologi şi, totodată, care erau bazele psihiatriei socialiste, bazele unei psihiatrii politizate.

Acuma,dece ne-am mira ca Romila a distrus Asociatia psihiatrilor Liberi,cand stim ca multi comunisti fanatici sau colaboratori ai securitatatii au facut lucruri similare in domeniile lor de activitate.




Pitzi din parlament


Psihologia minciunii
Ralierea la adevăr nu este întotdeauna facilă sau urmărită în mod pragmatic. Sunt destule cazuri în care omul se adăposteşte (de lucruri, de alţii sau de sine) sub faldurile expresiei ticluite. Constatând că „invenţia” îi asigură confort, siguranţă şi succes, individul perseverează în acest sens, reiterând sau perfecţionând formula de ascundere, de inducere în eroare, de forţare a zăgazurilor imaginare.
Hulită de unii, negată de alţii, invocată în împrejurări dintre cele mai felurite, minciuna are o prezenţă ubicuă. Minciuna este o „figură” a raţionalităţii desfăşurată în vederea înfruntării unei dificultăţii şi în perspectiva rezolvării ei spre beneficiul agentului ce o propagă. Minciuna este întotdeauna motivată, supradeterminată de dorinţe, de interese.
Minciuna are o coloratură instrumentală. Ea este o cale de împlinire facilă a scopului. Se minte la tot pasul din motive dintre cele mai diferite: din dorinţa de a ataca pe cineva, pentru disculpare, pentru punerea în valoare, pentru ascunderea timidităţii, din nevoia de protecţie, pentru a face plăcere, de a ascunde un adevăr dureros, pentru a apăra pe cineva ori pe noi, pentru a rezista presiunilor şi normelor comunităţii. Minţim pentru ca să rezistăm. Îi minţim pe alţii şi ne minţim pe noi înşine.
Ne autoiluzionăm că nu am greşit, că suntem buni, drepţi şi frumoşi, că suntem sau nu suntem în pericol, că iubim şi/sau nu suntem iubiţi îndeajuns. Minţim în mod conştient şi, câteodată, inconştient. Minţim din interes sau minim din interes sau minim nemotivat. Minţim candid, cu vădită seninătate şi inocenţă, minţim voit, cu sârg, cu neruşinare. Minţim vinovaţi sau nevinovaţi. Minţim pe faţă sau pe ascuns. Minţim prin exagerare, adăugare, inventare, dar minţim şi prin diminuare, omisiune, tăcere.
Minţim falsificând sau minţim …adeverind.
Minciuna constituie un act psihic complex, cu rezonanţe socio-culturale, ce vizează mai multe straturi existenţiale: ontologice, gnoseologice, retorice, axiologice, antropologice, culturologice, sociologice. Ea este o formă de administrare eficientă a ficţiunii, de plonjare motivată în ireal, de îndepărtare prin limbaj sau gestică de la cea ce îndeobşte este recunoscut ca existent, ca adevărat, ca valoare. Ca modalitate de abatere de la ceea ce este , minciuna dă seama de faptul că distanţa dintre real şi ireal este reglabilă prin mecanisme semiotice, că nu întotdeauna este urmărită corespondenţa dintre ceea ce se afirmă şi stările de fapt (şi că, în anumite circumstanţe, acest lucru este chiar contraindicat!), că instrumentele limbajelor verbale sau paraverbale sunt excelente mijloace de a trişa, de a ascunde, de a născoci. Minciuna este o achiziţie culturală ce se rafinează pe măsură ce subiectul dobândeşte o anumită experienţă praxiologică, ajunge la o anumită performanţă cognitivă, ştie să selecteze şi să ierarhizeze, dispune de o anumită performanţă discursivă, este integrat în comunitate şi are anumite interese. Nu minţi doar de dragul de a minţi.
Mincinosul este un om bine situat. Discursul contrafactual presupune unele premise: structurarea unui scop, redat sub forma unui material imaginar, posibilitatea de exprimare în contrasens cu scopul urmărit, capacitatea unui subiect de a alege între mai multe opţiuni favorabile. Actul de a minţi presupune:
· anumită capacitate proiectivă, ideaţională, care să treacă dincolo de prezent (în general, mincinosul este un ins nemulţumit)
· cunoaşterea adevărului, dar, atenţie!, şi abţinerea de a-l spune, de a te da de gol
· fructificarea efectivă a avantajului de a şti mai mult decât alt subiect, de a fi cu un pas înaintea lui
SIMONICA PANCU
REFORMA IN INVATAMANT SAU SANATATE? PTIU DRACE! CU CINE?

In ultimii ani dupa asa zisa revolutie a aparut,asa,un fel de stafie,un fel de slogan:reforma
Nu ma voi opri decat asupra chinului numit reforma in invatamant si sanatate,domenii in care activez si deci oarecum le cunosc.

Mai intai o reforma intr-un domeniu este o revolutie,o schimbare radicala de principii si daca se poate o cheltuire mai economica a fondurilor.
In invatamant,prima reforma s-a facut in sec.19 de Pestalozzi si ea a dominat tot timpul invatamantul romanesc.
Daca la inceput pentru noi a fost un progres,ulterior nu am mai urmarit fenomenul din Europa,nu am mai progresat,iar dupa revolutie am ramas in acelasi sistem,care continua si azi.
Pe scurt ora se divide in parti,ascultare,predare etc,elevul este pasiv (daca se poate cu mainile la spate) dupa care primeste teme pentru acasa.
Initiativa comunista de a cere universitarilor de a face manuale pentru clasele scolii generale nu au adus nimic calitativ,ba din contra,s-a ajuns la supraincarcarea elevilor cu date.In loc de a te invata scoala cum sa inveti,ea a devenit o enciclopedie in care trebuie memorate date multe,spre pierderea gustului de a mai invata inutilitati.
Manualele trebuesc facute de cei care predau si nu de super desteptii universitari care ar face bine daca ar reforma sistemul universitar care pe langa acest lucru mai este si corupt.

In invatamantul universitar nu se observa un progres,profesorul practic dicteaza un curs,studentul ia notite si asta este tot.
Pentru nacialnicii invatamantului,politicieni reforma consta in cat din PIB se da pentru invatamant si acest lucru a fost facut totdeauna cu sgarcenie.

In sanatate la fel.
Spitalul clasic il gasim si in 1950 dar si in 2008,cu pacienti asezati in saloane de 20 paturi asteptand faimosul ritual al vizitelor( a medicului de salon,a sefului si apoi a sefului cel mare),dupa care rapid tratamentul injectiile si asta este tot. Institutia sanitara a devenit locul ceremonialurilor si ritualurilor asa cum a fost de sute de ani,medicii sefi,satrapi locali uneori pretind chiar a da numele sectiei sau spitalului in care lucreaza.

Medicina romaneasca nu a progresat nici pe linie de organizarea institutiei sanitare si nici a modelului de boala.Modelul biologic,anatomic sau cum i se mai spune modelul medical a depasit 100 de ani si desi au parut modele noi,alte viziuni de a vedea boala la noi nu au voie sa patrunda,pentru ca sefii se opun,medicina sunt ei.

In schimb,ca si in invatamant se clameaza lipsa de bani,se cheltuesc bugete mari pe impartire de medicamente la polipragmatici,se ia spaga(organizarea actuala este perfecta pentru aceasta).

Psihologizarea medicinii nu se face ca element principal de reforma.Se cer doar salarii si bani pentru spitale,medicina de familie este tot cenusareasa.

Este clar ca atmosfera din Romania nu este propice pentru nici o reforma.Cei care profita din aceste institutii,din aceasta organizare nu vor permite niciodata sa se schimbe ceva.
Sa nu uitam ca in ambele sisteme troneaza fostii tartori comunisti,aici nimic nu s-a schimbat dupa asa zisa revolutie.

Urmaresc eforturile supraomenesti ale Excelentei sale Dl.Presedinte de a reforma aceste sisteme ajunse in paragina nu numai fizica dar si ca modele teoretice.
Presedintele nu este omnipotent si nu lucreaza in aceste domenii.Din aceste motive este greu de crezut ca va reusi.Iata Geoana,atata a inteles,7% pentru invatamant altfel nu semneaza.
Mare capacitati dl.Geoana sau Nicolaescu.

Nimeni ,nici nu se gandeste la reforma reala a acestor sisteme si nici nu sunt capabili chiar daca ar vrea.
Ei atata stiu bani,salarii mari,pomeni electorale si gata reforma.
In schimb se trateaza in afara tarii iar copiilor lor invata in tari cu sanatate si invatamant reformat,adica in tari occidentale.

In concluzie,in Romania nu se va face ,intr-un context ca cel prezent,reforma,cu dl.Basescu sau fara.
Reforma urmareste aspecte in primul rand calitative ale sectorului reformat si abia apoi cantitative,si de obicei trebuie sa economiseasca banii si nu sa-i praduiasca ca in prezent.
Suzana
Psihologii serviciilor secrete

Izolarea extrema, deprivarea de somn saptamani la rand, plasarea in camere frigorifice, simularea tentativei de inecare, biciuirea in timpul interogatoriilor, umilirea sexuala si culturala: George W. Bush le-a etichetat "set de proceduri alternative"; in fapt, toate tehnicile enumerate nu pot fi incluse decat in categoria actelor de tortura; si sunt uzitate de democratia prin excelenta - Statele Unite ale Americii. Procedurile de tortura psiho-fizica, devenite practica-standard in cruciada antitero, au fost imprumutate de pionii armatei si intelligence-ului american de la mai vechii inamici belici si postbelici nazisti, sovietici, respectiv chinezi. S-au cheltuit miliarde de dolari pe studierea, reevaluarea si predarea tehnicilor psihologice de intimidare a inamicului invocat, in cadrul scolilor militare si a instructajelor de tehnica interogativa. Administratia americana a editat si diseminat manuale de tortura folosite in Vietnam, America Latina sau in alte zone ale globului. Finalul razboiului rece a impus legalizarea acelor practici tortionare gandite sa provoace mai degraba rani psihice adanci decat cicatrici fizice. Iar tragedia de la 11 septembrie 2001 a oferit contextul ideal pentru implementarea procedurilor inchizitoriale in vastul Gulag concentrationar extrateritorial american, localizat in Thailanda, Cuba, Irak sau Afganistan. Cat despre efectul metodelor psihologice dure aplicate, acesta este invers celui scontat: radicalizarea inamicului, subminarea credibilitatii internationale a SUA, respectiv intelligence biasat.

Si totusi, tratamentul abuziv a devenit o institutie printre cutumele sistemului carceral american, cu personal "deviat" din sectorul psihologiei. Abjecta complicitate psihologie - servicii de informatii a fost bifata de recent declasificatul raport al Departamentului american al Apararii, Review of DOD-Directed Investigations of Detainee Abuse. Continutul documentului, solicitat de 110 membri ai Congresului, este incriminator la adresa membrilor APA (Asociatia psihologilor americani) cooptati de serviciile informative americane intr-un scop dual: (primo) sa materializeze paradigma interogativa abuziva si (secundo), in cadrul programului SERE - Survival, Evasion, Resistance, Escape (Supravietuire, evadare, rezistenta) -, sa educe psihic militarii americani pentru a rezista interogarilor in situatia capturarii lor de catre inamic.
Securistii psihologi
Piesa "Psiholog" a fost "regina" tablei de sah comuniste. Fiecare mutare a sa viza apararea "regelui" gestionar si supervizor al diabolicului sistem. A trebuit inventat si "Nebunul", ca piesa slaba din joc... stigmatizatul "dusman de clasa". Politia mintii instrumenta jocul mintii finalizat cu sah maturi de lichidare psihica a pieselor incomode.
Psihologii si psihiatrii atestati (sa-i numim psihologii-securisti), dar si pseudospecialistii initiati in studiul naturii umane la "Stefan Gheorghiu" sau pe la institute moscovite (securistii-psihologi) au aplicat cu maxima eficienta tehnicile de macro si microinginerie sociala. Distrugerea psihica a subiectului, umilirea si maltratarea sa, ca tehnici inchizitorial-ritualice, alimentau patologia Securitatii, respectiv aparatul de represiune in ansamblul sau.
Inexplicabila, atunci, absenta initiativei de lustratie printre psihologi. Volitiv sau nu, de 17 ani, chestiunea raporturilor psihologi/psihiatri si Securitate nu a fost transata in spatiul public. Nedumerirea este logica: daca in Justitie sau alte sectoare institutionale este blocat accesul la functii de conducere al fostilor colaboratori ai Securitatii, iar magistratii trebuie sa completeze declaratii ca nu sunt lucratori sau informatori ai serviciilor secrete, de ce nu s-ar aplica masuri similare in speta psihologilor? Nu este, oare, la fel de important sa nu fi fost colaboratori ai Securitatii? Respectiv, sa nu fie nici in prezent lucratori ai serviciilor secrete?

La Guantanamo si Abu Ghraib, anchetatorii americani au exersat tehnicile "dure" de interogare puse la punct de psihologii SER

Nici pana in ziua de azi nu se cunosc date relative la numarul, activitatea concreta sau eventuala disidenta a psihologilor care au lucrat in Securitate. Iar increngaturile subterane dintre psihologie/psihiatrie ca instrument de control social sau depersonalizare a individului "nesupus" si politica represiva nu au fost deocamdata recunoscute oficial.
Dimpotriva, securistii-psihologi si psihologii-securisti s-au permanentizat si perpetuat intr-o serie de organizatii si institutii de profil, respectiv mediul universitar. O dovada actuala a curioasei intrepatrunderi dintre domeniul psihologiei si al serviciilor de informatii este situatia de la Facultatea de Asistenta sociala din cadrul Universitatii Bucuresti, care propune cursuri masterale in materie de "studii de securitate" de tipul intelligence si securitate; principiile generale ale intelligence-ului, concepte operationale; surse, humint, sigint, culegere de informatii, analiza, flux informativ, intelligence strategic, rolul si functiile serviciilor de informatii in securitatea nationala. Adica un fel de anexa a Academiei Nationale de Informatii, cu pedagogi de talia lui Virgil Magureanu&Radu Timofte (SRI), Dan Dungaciu&Ionel Nicu Sava (MAE), respectiv col. psih. dr. Ion Duvac sau generalul "represiv" Constantin Degeratu.
Cat despre zona psihiatriei, un singur studiu - recent publicat de dr. I.C. Cucu si dr. M. Danila - trateaza complicitatea tacita dintre unii medici psihiatri si Securitate, mobilurile acestei complicitati, precum si metodele aplicate disidentilor. La solicitarea organelor securiste, psihiatrul accepta internarea unui opozant politic sub pretext de schizofrenie sau paranoia; majoritatea medicilor colaboratori apartineau nomenclaturii psihiatrice, ocupand functii de conducere in partid si poate chiar grade in Securitate. Abuzul psihiatric se materializa in internari fortate ale opozantilor regimului, manipularea diagnosticelor, tratamentul cu neuroleptice sau cu electrosoc fara motivatie medicala, rapiri ale disidentilor de pe strada, de la locul de munca sau domiciliu, fara mandat de arestare si spitalizarea psihiatrica a respectivului, fara un consult medical prealabil.

Simularea inecului, metoda de tortura cunoscuta inca de pe vremea Inchizitiei spaniole, a devenit pentru Administratia Bush o simpla "procedura alternativa" de interogare, perfect acceptabila

Educatorii torturii
Metodele neortodoxe de import sovietic, aplicate ca la carte de Securitatea autohtona, au fost reintroduse in circuit de intelligenceul american. S-a scris extrem de mult pe marginea ilegalitatii tacticilor abuzive de interogare post 11 septembrie 2001, dar s-a trecut cu vederea urmatorul aspect: eroarea strategica ce a condus la reevaluarea practicilor. Pentagonul a adoptat o strategie ce reproduce metodele Armatei Rosii, care insa nu erau doar inumane, ci si ineficiente. Ceea ce pentru anchetatorii comunisti nu conta, in masura in care nu erau interesati sa afle adevarul, unicul lor scop fiind extragerea unei declaratii false din gura celui cercetat. In contextul fobiei de atacuri teroriste si a frustrarii cauzate de progresul lent in culegerea de informatii de la detinutii musulmani, oficialii de la Pentagon au aplicat planul B: programul SERE (Survival, Evasion, Resistance, Escape) destinat initial antrenarii soldatilor americani luati prizonieri, pentru a putea rezista interogatoriilor si abuzurilor.
Oficialii Pentagonului au deturnat SERE de la scopul real, acela de educare a rezistentei, la practici interogatoriale tortionare. Omul cu ideea a fost gen. James T. Hill, care a intocmit o lista de tehnici aplicabile detinutilor de maxima importanta, incluzand izolarea prelungita, privarea de somn, aplicarea loviturilor fizice si exploatarea temerilor. Lista trimisa secretarului Apararii, Donald Rumsfeld, a fost aprobata fara ezitare, in decembrie 2002, si pusa in practica incepand din 2003, sub coordonarea psihologului-sef al programului SERE, col. Morgan Banks, comandantul Directoratului Operatiuni Psihologice Speciale din cadrul US Army. De altfel, Banks isi oferise serviciile in materie si in 2001-2002, pe teatrul de operatiuni Bagram (Afganistan), prin acordarea de consultanta in materie psihologica anchetatorilor militari.
Personajele-cheie ale programului de interogari abuzive sunt doi psihologi colaboratori ai CIA, James Mitchell si Bruce Jessen, pe numele carora a fost initiata o ancheta. In mai 2007, Daniel Dell'Orto, consilierul directorului adjunct al Departamentului Apararii, a emis un ordin adresat sefului Marelui Stat Major si oficialilor de la varful Pentagonului prin care solicita "prezervarea documentara" si interdictia de distrugere a dovezilor incriminatoare in ceea ce-i priveste pe Mitchell si Jessen si firma lor de consultanta psihologica cu sediul in Spokane (Washington). Initiativa lui Dell'Orto era o consecinta a solicitarii senatorului democrat Carl Levin, presedintele comisiei senatoriale de monitorizare a activitatilor militare ce investigheaza abuzul prizonierilor aflati in custodie americana. Incepand din 2001, cei doi au activat, in calitate de contractori, pentru Agentia Centrala de Informatii; anterior fusesera afiliati programului SERE, unde s-au familiarizat cu operatiunile speciale de interogari abuzive prin deprivare senzoriala si umilire.
Lista neagra a psihologilor cu deprinderi inchizitoriale capatate in cadrul CIA este completata de R. Scott Shumate, director operational al Centrului Antitero din cadrul Agentiei, in perioada 2001-2003, respectiv directorul sectorului comportamental din cadrul Departamentului Apararii.
Mitchell si Jessen
Poate ca informatia esentiala cuprinsa in raportul declasificat al Departamentului Apararii relativ la abuzurile comise de militarii americani asupra detinutilor musulmani este cea care inculpa psihologii APA pentru conceperea si implementarea sistematica a paradigmei interogarilor agresive dupa modelul SERE. Altfel spus, nu este vorba doar de o complicitate a psihologilor, ci de implicarea directa in formularea si aplicarea tacticilor interogative abuzive, sub cupola CIA. Rolul central l-au avut cei doi psihologi, James Elmer Mitchell si Bruce Jessen, ambii participanti la programul militar clasificat SERE. Gratie expertizei lor si noii paradigme pe care o propuneau, CIA i-a desemnat responsabili cu trainingul anchetatorilor in materie de interogari brutale. Tehnica inovativa propusa de Mitchell si Jessen pornea de la metodele SERE, ceea ce diferea fiind practic doar subiectul caruia i se aplica tratamentul coercitiv. Criticii lor i-au supranumit "mafiotii mormoni" (cu referire la religia pe care o imbratisau), poster boys (cu referire la celebrele postere FBI cu cei mai cautati infractori), in timp ce tacticile initiate de ei au primit eticheta de "stiinta voodoo". Vizavi de "performantele" in materie interogativa ale metodei brevetate de Mitchell si Jessen, colonelul de aviatie Steve Kleinman, activ in sectorul interogatoriilor si ofiter de informatii timp de 24 de ani, declara: "Cei doi psihologi au cauzat mai mult rau securitatii nationale americane decat vor putea vreodata intelege...".
Intrarea lui Mitchell pe piata contractorilor militari s-a produs cu trei luni inaintea atentatelor de la 11 septembrie 2001, in colaborare cu o companie de consultanta stiintifica, Knowledge Works, L.L.C. Nou infiintata firma a fost inregistrata in Carolina de Nord, cu sprijinul fostului coleg de la SERE, dr. John Chin. Din 2001 si pana in prezent, Mitchell a fondat o serie de companii similare, printre care Wizard Shop (redenumita Mind Science) sau What If, L.L.C.
In Spokane, cladirea care adaposteste sediul companiei Mitchell, Jessen&Associates, cu 120 de angajati, este ultrasecurizata, in contextul in care aici se depoziteaza materiale clasificate cu antetul CIA. Plata serviciilor de consultanta in materie psihologica este de 1000 dolari americani pe zi, plus cheltuieli, ceea ce depaseste cu mult salariul unui cadru militar angajat. Recompensa financiara acordata pentru serviciile prestate nu are o acoperire in rezultate concrete si eficiente. "Nu exista dovezi concretizate in materiale informative cum ca tacticile coercitive ar fi mai eficiente decat alte metode" - este concluzia raportului de ancheta instrumentata de senatorul democrat Carl Levin. Aflat in fruntea Comisiei senatoriale de monitorizare a activitatilor militare, Levin a probat existenta tratamentului abuziv aplicat detinutilor din inchisorile extrateritoriale americane. Investigatia sa s-a concentrat pe tragerea la raspundere a oficialilor culpabili de initierea practicilor interogative dure, respectiv a oficialilor vinovati de complicitate prin inactiune. In prim-planul anchetei senatoriale se afla psihologii Mitchell si Jessen despre a caror complicitate exista materiale scriptice care urmau sa fie distruse, la solicitarea Pentagonului si a Departamentului Apararii, dar a caror stergere a fost oprita in timp util de senatorul Levin.
Mitul Abu Zubaydah
Principala explicatie a gradului sporit de acceptanta in sectoarele militare americane a tacticilor coercitive de interogatoriu se leaga de numele lui Abu Zubaydah, unul din pionii de baza ai Al-Queda si persoana aflata in stransa conexiune cu Osama bin Laden. Mitul ca tehnicile SERE l-au determinat pe Abu Zubaydah sa furnizeze informatii s-a raspandit pe la toate comunitatile informative din lume. Capturat de fortele speciale americane in aprilie 2002, intr-un adapost din Pakistan, a fost ulterior relocat intr-o inchisoare americana din Thailanda. Intr-o prima faza, interogatoriile conduse de anchetatorii FBI au dus la obtinerea de date referitoare la atacurile de la 11 septembrie 2001 si la autorii actului terorist. Desi aflat intr-o stare de sanatate extrem de precara, Abu Zubaydah raspundea intrebarilor agentilor federali: acestia ii aratau fotografii ale unor membri ai retelei Al-Queda, iar Zubaydah dadea detalii despre implicarea fiecaruia in atentate. O poveste de succes asadar... care se va disipa odata cu intrarea in scena a echipei de anchetatori CIA. Ghidati de setul de tehnici interogative coercitive intocmit de psihologii Mitchell si Jessen - aprobat de Casa Alba -, anchetatorii au planuit o demolare psihica a detinutului, cu scopul de a extrage mai multe informatii decat obtinuse FBI-ul. "Setul alternativ de tactici", invocat de presedintele George W. Bush, a fost aplicat din plin de "baietii destepti" ai Agentiei, care au recurs la izolarea extrema a captivului: intrau zilnic in celula sa, rostind de fiecare data aceeasi fraza ("Stii ce vrem de la tine!"); au construit un sicriu pe care i l-au aratat, amenintandu-l ca-l vor ingropa de viu, au dat muzica la maxim, au redus temperatura din celula pana cand corpul prizonierului s-a invinetit de frig...
Finalitatea? Nu s-a obtinut nici o informatie suplimentara fata de cele culese de agentii FBI. In spatiul mediatic insa, reusita informativa a fost atribuita Agentiei si tehnicilor avansate de interogatoriu marca SERE, iar Mitchell si Jessen au fost declarati un fel de vrajitori intr-ale psihologiei.
Culisele complicitatii
Dovezile prezentate in raportul Departamentului Apararii sunt extrem de concludente in directia demonstrarii complicitatii psihologilor americani la dezvoltarea programului militar de practici interogative brutale, beneficiind de acordul Casei Albe. Mai precis, este vorba de un grup de psihologi, implicat anterior in programul SERE de supunere a militarilor la tratamente psiho-fizice dure, cu scopul de a-i antrena sa reziste torturii in cazul unei potentiale capturari. Dupa 11 septembrie 2001, CIA, in colaborare cu armata americana, a deturnat de la scopul originar principiile programului SERE, pentru a le aplica pe suspectii de terorism incarcerati in temnite americane. Cooperarea militaro-informativa a vizat alterarea personalitatii individului prin practici psihologice extreme si subversive, menite sa extraga informatii si confesiuni de la cei capturati. Experimentul initiat in stilul SERE este, de fapt, o violare mentala a subiectilor interogati.
Dar oare cum se explica acceptul intrarii psihologilor in lumea incestuoasa a serviciilor informative? Pretextul invocat a fost urmatorul: asistenta psihologilor este esentiala pentru desfasurarea in conditii de legalitate, siguranta si eficienta a interogatoriilor. Realitatea este insa cu totul alta. Asociatia Psihologilor Americani (APA) si-a dat girul participarii membrilor sai la sedintele de interogari, inchizand ochii si chiar contribuind la initierea tratamentelor militare brutale, in schimbul unor foloase materiale: Pentagonul urma sa acorde psihologilor (care nu au statut de medici, precum psihiatrii) dreptul de a prescrie retete pentru medicamente, ceea ce le-ar fi sporit venitul considerabil. Trebuie spus ca, incepand cu cel de-al doilea razboi mondial si pana in azi, sectorul militar a ramas cel mai mare angajator de specialisti in psihologie.
O alta potentiala explicatie ar putea fi aceea ca serviciile de informatii civile si militare erau in cautarea unor metode interogative eficiente care sa le asigure o cantitate mare de informatii intr-un timp scurt. Au apelat la specialistii psihologi din programul SERE, care au venit cu propriul set de practici sinistre - un amestec de principii pseudostiintifice - care au reusit sa convinga oficialii CIA si ai Departamentului Apararii ca ar fi cifrul care ofera acces la mintea umana. Pe langa faptul ca erau ilegale si imorale, tacticile stil SERE s-au dovedit a fi ineficiente sub aspect tactic, generand informatii biasate. Directorul organizatiei de aparare a drepturilor omului Physicians for Human Rights, Leonard Rubenstein, spunea ca plasarea autoritatii stiintifice in slujba practicilor abuzive si ilegale dateaza din perioada razboiului rece. Pe atunci, expertii psihologi si psihiatri care colaborau cu serviciile secrete recurgeau la utilizarea medicamentelor halucinogene, la hipnoza si tehnici de control mental. "Credeam ca am invatat lectia, anume ca ambitia prezervarii securitatii nationale nu constituie o scuza pentru sacrificarea stiintei si eticii".
Axa Cuba-Afganistan-Irak
In 2002, eficacitatea echipei Joint Task Force 170 (JTF-170) din Guantanamo este pusa la indoiala, in masura in care nu reusea colectarea de intelligence viabil de la detinutii talibani si Al-Queda. Pe cale de consecinta, tehnicile de contrarezistenta sunt introduse ca alternativa la metodele de interogare considerate ineficiente, la recomandarea expertilor psihologi ce activau la acea data in Unitatea de stiinte comportamentale a FBI, in Echipa de Consultanta in materie comportamentala din cadrul Armatei, psihologii clinici ai JTF-170. Instructorii SERE au fost dizlocati la Guantanamo, pentru a preda tehnici interogative de contrarezistenta. La scurt timp, pe 2 decembrie 2002, secretarul de stat Donald Rumsfeld emitea un memoriu prin care aproba aplicarea metodelor SERE, ca practica de interogatoriu.
Potrivit raportului Departamentului Apararii, tehnicile interogative de contrarezistenta marca SERE au "migrat" in Afganistan si Irak, odata cu transmiterea de documente dintr-o zona in alta sau cu transferarea de personal inspre zona Orientului Mijlociu - in special a echipelor JTF-Guantanamo si Joint Personnel Recovery Agency. In septembrie 2003, la solicitarea comandantului TF-20 din teatrul de operatiuni irakian, Joint Personnel Recovery Agency, de la baza din Cuba, trimite o echipa constituita din experti psihologi in interogatorii, pentru a acorda asistenta si training misiunii militare din Irak.
Sa revenim la metafora tablei de sah. Psihologul a devenit un pion de baza in jocul societal actual, fie el romanesc sau american. Este nelipsit din orice sector de activitate, din orice institutie, firma sau corporatie. Nu putea absenta deci nici din sectorul informativ. Lucru benefic... atat timp cat pionul invocat va sti sa evite derapajul dinspre jocul mintii inspre jocul cu mintea umana, adica va sti sa se opreasca la acea subtire linie rosie dincolo de care se intra in sfera patologiei."

Scoala torturii
SERE (Survival, Evasion, Resistance, Escape - Supravietuire, evadare si rezistenta) este un program militar american destinat antrenarii cadrelor din Armata SUA sau civililor din Departamentului Apararii sa reziste presiunilor in conditii de captivitate. Programul a fost initiat de Fortele Aeriene la finele razboiului din Coreea, aria sa de cuprindere fiind extinsa la fortele armate terestre si navale pe perioada razboiului din Vietnam.
Codul de conduita este esenta pregatirii SERE, fiind un ghid moral si comportamental al individului - militar sau civil - in situatii ostile. Principalele institute de pregatire SERE sunt cele ale aviatiei militare: bazele Fairchild (Washington), Brooks City-Base (Texas), Eielson AFB (Alaska), respectiv Pensacola (Florida). Bazele fortelor militare terestre sunt localizate la Fort Bragg (Carolina de Nord) si Fort Rucker (Alabama), iar marina americana dispune de baze SERE la NAS Brunswick (Maine) si la Warner Springs (North Island).
Aria curriculara SERE include exercitii tactice de supravietuire si evadare, rezistenta si supravietuire acvatica, iar pregatirea se face pe trei nivele: nivelul A, de baza, nivelul B, destinat personalul operativ, nivelul C, adresat trupelor cu risc major de capturare si vulnerabilitate, respectiv nivelul D, destinat exclusiv echipajelor aeriene. Caracterul controversat al programului SERE se leaga de practicile extreme de antrenament, scandaluri sexuale (relevant este cel din 1995, cand s-au descoperit 24 de cazuri de cadeti SERE agresati sexual in cadrul unor exercitii de training) si deturnarea metodelor SERE in directia unor tehnici interogative abuzive aplicate detinutilor de la Guantanamo, Abu Ghraib sau alte centre carcerale extrateritoriale americane."

CE ARE PREFECTURA CU TRAMVAIUL?!

M MALDIVU
argatu
[font="Noua morala comunista si urmasii lor PSD :exemplul psihiatriei
Poate ca nimeni nu a explicat mai clar rolul psihiatriei in societatea romaneasca decat insusi Ceausescu. Astfel, in 1968, cu ocazia deschiderii anului uiversitar, el a afirmat in mod franc: “Exista oare unii care mai pot crede ca in Romania de astazi ar mai fi forte capabile sa ameninte sistemul socialist? Eu cred ca nu mai exista. Nici taranii colectivisti, nici muncitorii, nici intelectualii, nimeni nu-si mai poate permite sa se indoiasca de soliditatea si forta socialismului. Bineinteles, mai exista nebunii, si nebuni exista peste tot in lume, dar pentru acestia societatea noastra are la dispozitie toate mijloacele necesare, inclusiv camasa de forta”.
Era clar din exprimarea dictatorului ca in socialism numai nebunii mai pot fi opozanti politici, dar pentru ei socialismul pregatise -la propriu - camasa de forta.
Prima problema care s-a repercutat si asupra psihiatriei a constituit-o pretentia ideologiei comuniste de a construi o “noua societate” si pe aceasta baza o “noua morala", noi relatii de drept. Prin aceasta autoacreditare ei s-au considerat in drept sa bulverseze toate principiile moralei si normele de drept recunoscute de catre societatea civilizata si probate de istorie. Nu este vorba aici de ceea ce ei numeau “morala burgheza”, ci de principiile universale ale dreptului si, mai ales, de acelea privind drepturile individului, principii la care s-a ajuns dupa un lung si anevoios drum al istoriei (de la dreptul roman, pana la principiile moralei crestine si ale miscarilor umaniste din ultimele secole).
Pornind de la conceptul marxist, conform caruia “proprietatea este un furt”, ideologia comunista a lovit in dreptul sacru al omului la demnitate, pana la transformarea lui intr-o rotita nesemnificativa a colectivului, a masei, concepte abstracte de cabinet, in numele unui ideal utopic de fericire colectiva. Daca teologii realizau raiul dincolo de mormant, comunistii pretindeau ca acesta se afla neaparat “in viitor”, dar nici din morti si nici din viitor nimeni nu s-a intors pentru a confirma utopia raiului comunist.
Pentru comunisti socialismul trebuia sa insemne insa o noua morala, adica principii noi in care trebuia sa se incadreze societatea viitorului. Aceste principii rezultau, dupa ideologia comunista, pe baza studierii filozofiei marxiste, ale carei concepte aveau peste 150 de ani. “Principiile morale” nu se realizau gratie unor transformari interioare ale individului in contact cu “cea mai dreapta societate”, ci invers, individul, in mod artificial, trebuia “sa corespunda” principiilor filozofului de acum 150 de ani pana la stadiul cand el s-ar fi numit “om nou”.
Pentru a trece in planul practicii sociale aceasta mistificare, regimul, care se asigurase prin Securitate de puterea perpetua, pusese in functiune nu doar mijloace de propaganda sau mijloace economice, ci mai ales inchisori, tortura, dominarea societatii de catre Securitate si activisti de partid si, spre nefericirea noastra, psihiatriei i se atribuise un rol important. Iata de ce utilizarea psihiatriei in scopuri politice in Romania nu trebuie privita doar ca un simplu exces de zel particular al catorva tortionari romani care si-au vandut constiinta. Acest fenomen reprezinta mai degraba o “metastaza” romaneasca a comunismului, caci din fosta U.R.S.S. pana in China, Cuba sau Vietnam problemele psihiatriei au ramas aceleasi in lagarul socialist. Insa, ca in orice constructie de cabinet, “noua morala” trebuia sa esueze, si ea a esuat lamentabil atunci cand sistemul represiv din care facea parte a intrat in colaps.
Astfel, respingand proprietatea privata si cladind pe aceasta baza noua morala colectivista, ideologia comunista considera in mod utopic socialismul ca beneficiind de scaderea treptata nu numai a criminalitatii, dar si a numarului de boli mintale, deoarece toate acestea isi aveau substratul in “proprietatea privata”. De fapt, fenomenul nu a evoluat deloc dupa aceste premize teoretice, desi acest lucru nu-i oprea sa afirme ca nevrozele, de exemplu, scad in socialism, chiar daca pentru aceasta trucau statisticile.
“Cultul maselor”, ca si masificarea individului au condus la principii de drept aberante, asa cum ar fi: aderenta principiala a intregului popor la socialism, superioritatea socialismului si mersul implacabil al oricarei societati spre socialism.
“Morala” socialista afirma in mod aberant inexistenta conflictelor antagoniste in socialism, motiv pentru care pluralismul si chiar simpla dizidenta erau straine socialismului, ele erau “imposibile” atat in teorie, cat si in practica. Din aceste motive in socialism nu era loc pentru opozitie, aceasta neputand fi introdusa decat fie din exterior - ca export de contrarevolutie -, fie din interior, caz in care putea fi acceptata doar ca epifenomen al patologiei mentale.
Aceste aberatii denumite cu termenul de “noi principii” ale societatii socialiste au pus stiinta dreptului in fata unor probleme pe care omenirea nu le mai cunoscuse, iar etica psihiatrica a trebuit sa se subordoneze acestei noi morale si sa considere opozitia politica sau religioasa ca facand parte din psihopatologie. Psihiatria, de fapt, o stiinta medicala, era fortata de ideologi sa argumenteze dogma inexistentei opozitiei politice la comanda organelor de represiune si sa acrediteze ideea ca acest fenomen nu este decat boala mentala.
Daca acest lucru era realizat din punct de vedere etic si legal, un psihiatru nu mai trebuia sa-si camufleze incalcarile de etica ale meseriei, caci daca acesta avea “constiinta politica”, el era, in viziunea partidului, activist de partid in domeniul sau de activitate (psihiatria). Aceasta indoctrinare se incastra repede in constiinta psihiatrului pregatit sufleteste pentru a deveni colaborationist, caci iata ce declara un psihiatru care corespundea acestor criterii (M. Piticaru, Dimineata, 1992): ”…dar de ce sa nu fie dizidentul politic sau religios un bolnav psihic”..., motiv pentru care ridicarea lor de pe strada cu ocazia diferitelor evenimente comuniste aparea acestui “psihiatru” ca logica, psihiatrul, asa cum afirma el, fiind in socialism “agentul unei ordini sociale date”.
Psihologia si psihiatria fiind dicipline cu implicatii ideologice, erau in fapt o expresie particulara a materialismului dialectic. Acum era clar ca partidul si securitatea se puteau comporta ca pe propriul lor domeniu, chiar si fara sa mai consulte pe specialist.
In acest cadru se inscriu relatiile dintre psihiatrie si dizidenta politica, precum si teoriile politizante ale psihiatrilor care au servit securitatea si partidul comunist. Aceste concepte in statul totalitar au devenit obligatorii, fiind impuse pe cale administrativa. Regimul a transferat astfel psihiatriei foarte multe comportamente privite ca acte politice (propaganda antisocialista sau religioasa pe care in anii ’50 – ‘60 le condamnau pe baza codului penal comunist). Dar foarte frecvent aceste acte controversate puteau fi si pure inventii sau interpretari ale Securitatii.
Teoretizand o serie de conceptii marxiste si prin aplicarea lor in domeniu, ideologii partidului au ajuns la falsa afirmatie conform careia numai capitalismul si proprietatea privata ar fi cauza si motivatia comportamentului criminal, ca o reactie impotriva nedreptatilor sociale.
In societatea socialista din contra, crima si mai ales opozitia politica fata de comunism nu se puteau datora decat influentelor externe sau unui dezechilibru mintal. Acest lucru va explica permanenta “atentie” a politiei politice fata de psihiatrie, de la organizarea acesteia si pana la problemele care tineau de diagnostic sau de tratament. Din aceste motive psihiatria va fi supraincarcata de activisti de partid si de colaboratori ai Securitatii, astfel facandu-si aparitia acea nomenclatura care a dirijat ieri, dar si astazi, problemele psihiatriei romanesti.
Numai prin reeducarea delincventilor, in cadrul colectivelor de munca sau in unitatile de reeducare de tipul inchisorii din Pitesti, aceste deviatii politice puteau fi rezolvate. Daca nici dupa reeducare dizidentul nu se “linistea” si mai ales daca actiona din nou impotriva regimului, aceasta nu putea fi decat din doua motive: ori era agent al unei puteri straine, ori un nebun incurabil. Din aceste motive, psihiatria politica din Romania a incadrat foarte multi “recidivisti” cu activitate politica in spitalele de psihiatrie.
Daca in Uniunea Sovietica, sub influenta lui Snejnevski, se utiliza un diagnostic mai voalat - schizofrenia latenta, in Romania, elevii lui Snejnevski (Predescu, Milea) vor utiliza diagnostice mult mai medicalizate, cum ar fi schizofrenia paranoida sau paranoia. Se stie ca psihiatrii occidentali nu au recunoscut niciodata ca entitate stiintifica schizofrenia latenta. A avea idei contra regimului, a persista in acestea reprezenta pentru tortionarii psihiatriei romanesti un comportament patologic de tip paranoid. Rezulta in realitate ca in socialism numai conformistii puteau aspira la normalitate. Daca in multe tari comuniste Securitatea isi asigura singura, direct controlul asupra etapelor internarii, in Romania colaborarea dintre psihiatru si securist era asa de stransa, incat represiunea psihiatrica cadea cel mai frecvent doar in sarcina psihiatrului din ambulatoriu sau din spital.
Aceasta ”incredere” a Securitatii din Romania in “colegii” psihiatri decurgea logic din evolutia legislativa de la Decretul 12/1965, in care rolul principal in internarea obligatorie o detinea organul de represiune, la Decretul 313/1980, in care aproape intreaga responsabilitate revenea psihiatrului, acesta cu voie sau fara voie devenind un instrument al organelor de represiune si nu ca particular, ci prin functia sa in cadrul statului comunist.
“Noua morala”, cu afirmarea socialismului infailibil si invincibil, a facut sa se puna in practica asa-zisa represiune "aseptica”, adica o represiune pur medicala, pentru a camufla anumite fatete ale regimului de represiune, reusind astfel sa tarasca psihiatria romaneasca pe drumul celei mai mari mistificari si incalcari de etica medicala.
Se pune intrebarea daca justifica chiar pentru psihiatrii subalterni nomenclaturii, caracterul fortat, represiv al abaterilor de la etica psihiatrica si, in definitiv, de la etica medicala? Oare pericolul care il pandea pe psihiatrul nonconformist era atat de nimicitor?
Personal, dupa aproape 40 de ani de experienta, nu cred acest lucru. Lipsa loialitatii dintre profesionisti, dorinta de parvenire sau de a capata o anumita pozitie in ierarhie, chiar nevoia de liniste si de a nu avea dificultati reprezentau mai degraba motivatiile cele mai plauzibile. Nici degrevarea de raspundere - pe motiv ca, in definitiv, seful care dirija actiunea raspundea - nu poate constitui un argument solid. Experienta proceselor nazistilor de la Nürenberg credem ca este edificatoare in acest domeniu. Se poate oare ierarhiza raspunderea pentru a afirma ca vinovati sunt doar Predescu, Milea, Ionescu, Romila sau Grecu si de ce, in ultima instanta, nu doar Ceausescu?
Incercarea de a crea o noua morala si noi principii de drept, desi a esuat principial si in practica sociala dupa jumatate de secol de comunism, a fost realizata ca unica si dureroasa, ca experiment social.
Sa examinam deci nu artificii propagandistice privind “noua morala“ socialista, ci adevaratele rezultate ale experimentului de inginerie sociala comunista. Trei probleme din acest domeniu ni se par mai importante, psihiatria fiind aici profund implicata:
a. ingineria sociala comunista;
b. institutionalizarea minciunii si a dublului standard;
c. transformarea psihiatriei intr-o servitoare a regimului si a sistemului represiv comunist.
Arial Black"][/font][size="7"][/size]
argatu
Securitatea prezenta si azi printr-un comandou al departamentului de desinformare

In timpul regimului ceausist, Securitatea, legata prin mii de fire de activul de partid, se transformase deja intr-o forta redutabila, o adevarata monstruoasa organizatie criminala, cu multiple ramificatii, protejând nu numai regimul comunist cu toate abuzurile sale, dar evoluând si catre o retea terorista, autonoma si partial necontrolata, care se putea deda la cele mai samavolnice fapte in numele apararii tiraniei pe care o servea cu zel. Cazul situatiei postcomuniste a Romaniei si utilizarea desinformarii de catre acest monstru reprezinta un caz care ne arata ca securitatea este inca activa si ca poate trece la actiuni de amploare.
Securitatea era pregatita in vechiul regim de o maniera perfecta si inarmata pentru a intra in clandestinitate, iar cazul ca regimul comunist a cazuti ne dovedeste ca acest lucru si azi nu numai ca era posibil, dar este si actual.
Multiplele structuri ale Securitatii, inclusiv in perioada postcomunista, care scapau probabil chiar unui control interior, erau si sunt gata a se transforma in tot atâtea comandouri independente care sa actioneze pe cont propriu sau la ordin in anumite institutii sau pe intregul teritoriu al tarii si, de ce nu, si in afara granitelor.
Arsenalul securist utilizat in de acest departament al desinformarii dupa 1989 a fost variat: amenintari individuale si de grup, atentate impotriva unor persoane fizice, campanii calomnioase vizând pe partizanii innoirii etc. Aceste forte din umbra constituie pentru Romania principalul obstacol in calea schimbarilor, iar cancerul terorismului securist nu are in prezent nici o sansa de a fi stopat.
Politica romaneasca si Romania postcomunista a devenit astfel ostatica actualei si fostei nomenclaturi si a sistemului institutionalizat de catre Securitate inca din timpul regimului ceausist.

Poate nimic nu este mai caracteristic, subliniaza I. Vianu, decât stilul securisto-psihiatric cu care s-a actionat asupra liderului de sindicat V. Paraschiv, caz binecunoscut in tara noastra, ca si in strainatate.
Iata o mostra de ceea ce se petrecea in România cu doar noua luni inaintea caderii lui Ceausescu, când intregul sistem comunist european era darâmat, cu exceptia României si Albaniei. Astfel, pe 22 martie 1989, V. P. este rapit de un comando de indivizi care se identifica a fi ofiteri de securitate. V. P. este dus intr-o casa conspirativa unde, timp de 7 zile, este batut cu salbaticie si supus unor surse de lumina orbitoare. Este amenintat ca asupra lui se vor elibera câteva vipere tinute intr-o cusca alaturata. Dupa cele 7 zile de tortura este condus la Spitalul Voila, unde este internat fortat 21 de zile, fara a primi nici un tratament psihiatric, doar timpul necesar pentru disparitia vânatailor si stergerea urmelor torturii. In ziua externarii V. P. este chemat de medicul sef de sectie si, ca “psihoterapie”, i se tine un discurs in care i se cere sa renunte la convingerile sale pentru ca ar fi false, sperantele sale politice fiind irealizabile. Medicul termina cu aceasta memorabila amenintare adresata “pacientului” si prin el tuturor acelora care ar indrazni sa intre in conflict cu sângeroasa dictatura securisto-comunista: ”bolnavii sunt ingropati in pamânt, iar medicii se ingroapa in hârtii”, adica in dosarul de psihiatrie falsificat. Pe 18 aprilie V. P. este externat cu diagnosticul de psihoza deliranta cronica sistematizata, diagnostic in total contrast cu realitatea, un adevarat fals intelectual. Astazi, când ideile lui V. P. s-au realizat (in treacat fie spus, el a fost declarat cetatean de onoare al orasului Ploiesti), când s-au format numeroase sindicate independente, cum ar mai putea cei care l-au torturat sa mai sustina ca acesta a fost bolnav psihic? Ei bine, o sa vedeti ca se poate. Acest lucru il vor sustine si astazi, pe baza “hârtiilor” in care si-au ingropat constiintele, in timp ce V.P. se prezinta in fata oricarei evidente ca un individ normal psihic, cu adresa si identitate.

In momentul de fata comandourile securitatii au primit ordinul:
SECURISTI OCUPATI INTERNETUL.


Dede_for_ever
DREPTATE LIBERALA


Medicii pensionari,cu cabinete particulare sunt,niste “cioroi”

Medicii pensionari suporta pe propria lor piele masurile zise liberale ale conducerii Ministerului Sanatatii si ale Colegiului Medicilor, ambele conduse de personalitati liberale de prima marime (senatori PNL).
Dupa ce a aplicat liberalismul fata de pensionari in general(pensii mici,umilinta cozilor comuniste,asistenta medicala precara,metode de a dovedi ca nu ai murit pentru a primi in continuare pensia etc), s-au gandit ca dece sa aiba o soarta mai buna medicii pensionari, drept care le-a creat conditii de a nu mai putea sa-si deschida in casele lor cabinete medicale particulare,in care statul nu cheltuieste ci incaseaza taxe.
Ultimul act de dragoste a potentatilor liberali fata de medicii pensionari este acela ca,practic,nu vor mai avea posibilitatea sa activeze in cabinetele lor particulare,nu vor mai fi acreditati.
Imi pare rau ca promotorul acestui gest las este de fapt PNL,care acuma detine si Ministerul Sanatatii dar si Colegiul Medicilor, ceea,evident,intareste asa zisa popularitate a PNL si dragostea si increderea ca Liberalii stimuleaza munca privata,adica ceea ce pretind ei ca inseamna liberalismul.
Ca este anormal,ca se abat de la ceea ce inseamna doctrina liberala,cand sunt interese personale,nu ezita sa incalce tot,inclusiv legea(in cazul de fata dl.Cinteza si Nicolaescu voiau,chipurile legal sa indeparteze cateva mumii batrane,comuniste din spitale si sefii,dar principial cum se considera,au lovit toti medicii pensionari).Adica,vorba lui Caragiale:nu ca sunt frizer,dar sunt galant,sau cum s-ar spune,omori o musca cu barosul.
De fapt despre ce este vorba.Legea 306 din 28 iunie 2004,urmata de legea profesiei medicale din 2006,legi votate de parlament, stipuleaza pentru medicii pensionari care au cabinete particulare o exceptie.In articolul 16,aliniat 4 se spune ca acreditarea acestor medici se va face anual doar pe baza unui certificat care sa ateste starea de sanatate (si nu pomeneste nimic de alte conditii,de credite-puncte).
Totul este foarte clar.Nici un alt organ,institutie,colegiu nu poate emite ordine,dispozitii contrare,nu poate modifica sensul si litera legii.
Asa ar trebui sa fie,dar sectorul este condus de liberalii oligarhi si ei sunt isteti,fac propriile instructiuni de aplicare a unei legi,fac din alb negru si din prevederi legale,ilegalitati,transforma legea in hartie igienica.
Deci liberalul-senator de la Colegiul Medicilor din România,aprobat de Ministerul Sanatatii,unde troneaza alt senator liberal,cer acum in mod egal Educatie medicala continua nu numai medicilor activi ci si pensionarilor medici,persoane de 70-80 de ani.Ba mai mult ,daca primii au nevoie de 200 puncte contabilizate la 5 ani odata,medicii pensionari de 70-80 ani trebuie sa aiba anual 40 de puncte credit(daca mor si nu au adus creditele?).
Adica asa au inteles Ministerul Sanatatii si Colegiul Medicilor ca la 200 punte se incadreaza toti,si cei din actvitate si pensionarii medici cu cabinete partriculare,incalcand articolul legii care cere medicilor pensionariu doar certificatul de sanatate.
Dar din ce se fac creditele:din obtinere de titluri de rezident, specialist,medic primar,masterate,doctorate,cursuri postuniversitare,monografii etc,lucru necesar pentru pregatirea si stimularea tinerilor medici.Ori batranii medici demult au aceste titluri,au monografii,lucrari, participari la congrese de care nu se mai tine seama.Ei trebuie sa o ia de la inceput,ca in tinerete.
Vedeti dumnevoastra pe acesti batrâni saraci,acuma (care fie vorba intre noi nici nu au voie sa aiba contracte cu Casa de Asigurari de Sanatate,si au pensii de 400 RON), care au 3-4 consultatii pe luna(un fel de munca de reconfortare si câtiva banuti) sa umble prin tara dupa congrese,sa se inscrie la doctorat, masterat la 70 ani,sa mai faca monografii,pentru a doua oara.
Legiuitorul in intelepciunea sa a sesizat acest lucru,Colegiul Medicilor,organul care ne asigura “protectia si onoarea”,Ministerul Sanatatii, nu,emitand instructiuni de aplicare a legii,prin care o incalca.
Tara este plina de justitiari:avocatul poporului, presedentie, Ministere,procuratura,ONG pentru drepturile omului.Pe toate le-am incercat si,ca pe timpul lui Ceausescu,fie le-au trimis la cei reclamati fie s-au facut ca nu au primit nimic sau dau explicatii in care explica ceea ce eu nu am intrebat,asa doar sa aiba dreptate.De fapt si in aceste organe justitiare sunt tot liberali si deci corb la corb nu-si scaoate ochii iar dreptatea,s-o lasam balta.
Aceste instante conduse de liberali incalca in mod “liberal” legea,sunt deasupra ei.
Spune legea ce trebuie pentru acreditarea medicilor pensionari,ei spun ca mai trebuie ceva,puncte-credit(legea nu este peste ei ci ei peste ea).Si ce daca toti medicii pensionari nu vor mai putea profesa(desi au fost profesori,sefi de clinici,medici primari,oameni cu multa experienta medicala).
In scopul eliminarii din clinici a unor batrani care efectiv nu se mai incadrau acolo,liberalii nostri din sanatate au gasit cu cale sa pedepseasca intreaga clasa a batranilor medici,inclusiv pe aceia care acasa la ei au cabinete medicale.
Ori,cum am spus la inceput,medicii pensionari sunt considerati ca niste „cioroi”?
Bravo Domnule Nicolaescu,si eu care ma lasam fascinat de personalitatea dumnevoastra,bravo PNL.
Câti ani mai sunt pâna veti deveni si dv.Cioroi

ChePonta
Ce au Biblia si psihiatria în comun?
Filed Under: Today by Bianca — Leave a comment
June 3, 2010
Ce legătură are Biblia și psihiatria?
Ce anume face să funcționeze sănătos creierul nostru?
Ce au Biblia si psihiatria în comun? De ce ne porunceste Dumnezeu bucuria? Am citit zilele trecute pe un blog creștin un articol, științific, foarte interesant care mi-a dat foarte mult de gândit și sper să vă dea și dumneavoastră … sper. O să parafrazez eseul: Creierul nostru este compus din doi lobi (emisfere): cel drept și cel stâng. Cel drept este responsabil de experiențele noastre, este nonverbal (din zona uman), iar cel stâng este rațional și se ocupă de cifre și litere, este din zona real.
Emisfera dreaptă este cea directoare, iar emisfera stângă depinde de cea dreaptă. Sănătatea emisferei stângi depinde de sănătatea emisferei drepte. Emisfera dreaptă de relațiile umane și de bucurie. Emisfera stângă, oamenii de știință o numesc “încăpățânată”, pentru că ea susține anumite teorii și nu poate fi convinsă să se schimbe sub nici o formă. Doar după ce emisfera dreaptă se supără și trece printr-o traumă, emisfera stângă, cea rațională, este gata să facă concesii.
Emisfera stângă rămâne blocată atâta timp cât emisfera dreaptă nu funcționează bine. Lobul stâng depinde de stimulii celui drept pentru a progresa. Așa se explică faptul că atunci când unii copii mici sunt abuzați, partea lor experimentală, adică emoțiile lor sunt bruscate, ei sunt mâhniți și răniți, iar dezvoltarea lor intelectuală întârzie semnificativ tocmai pentru că lobul stâng nu poate progresa fără sănătatea celui drept, care este blocat datorită unei traume, unui șoc sau răni emoționale profunde.
S-a pus întrebarea legitimă: “Ce anume face să funcționeze creierul uman armonios și sănătos?” Deși el este compus din doi lobi funcționează ca un sistem unitar, dar partea directoare este lobul drept. Ceea ce avem nevoie pentru o dezvoltare și funcționare sănătoasă a creierului nostru este o relație de dragoste sigură, de lungă durată. Din acest motiv, cred eu, Dumnezeu a avut ideea genială a căsătoriei. Cât timp ți se cere să iubești în căsătorie? Toată viața! De ce oamenii căsătoriți trăiesc în general mai mult? Răspunsul îl dă și psihiatria și sociologia, dar mai ales Biblia. Încă o dată, ca să ne intre bine în cap: ceea ce avem nevoie pentru o dezvoltare și funcționare sănătoasă a creierului nostru este o relație de dragoste sigură, de lungă durată.
Poate cineva dintre cititori este necăsătorit. Cred că tot de dragul nostru Dumnezeu a poruncit să-L iubim pe El, căsătoriți sau necăsătoriți. Iubirea de Dumnezeu și de semeni rezolvă aproape toate crizele creierului nostru.
Deoarece lobul drept este responsabil de relațiile cu alte persoane și dacă acestea nu sunt bune, el se blochează, iar cel stâng, cel rațional și intelectual, nu mai poate evolua fără sănătatea lobului drept. Lobul stâng nu poate progresa decât la stimulul lobului drept.
Cercetătorii susțin că creierul nostru a fost făcut pentru bucurie și această bucurie și-o ia din relațiile cu ceilalți, dar mai ales din relația cu Dumnezeu. Afecțiunea mamei față de copil și a părinților în primii ani de viață este vitală și fundamentală pentru dezvoltarea armonioasă a creierului. Așa se explică deficiențele psihice și chiar fizice ale oamenilor care au fost sau poate încă sunt … lipsiți de dragoste din partea mamei, a soției sau a soțului.
Oare îi dă creierul dreptate lui Dumnezeu? Oare să dea creierul dreptate Bibliei? Să existe o așa de mare legătură între nevoia fundamentală a creierului și ceea ce spune Dumnezeu în Scriptură? Se pare, chiar și științific, că da. “Atunci când ne bucurăm, în creier se produce o substanță importantă numită “dopamină”. Când ne odihnim se produce “serotonină”. Aceste substanțe sunt foarte importante pentru organismul nostru.” Din aceste motive a poruncit Dumnezeu și odihna, dar și bucuria.
În timp ce aflam acestea mă gândeam la versetul: “Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi.” (Evrei 13:5). Știa Dumnezeu că siguranța relației este foarte importantă pentru dezvoltarea armonioasă și sănătoasă. Dacă toți te-au părăsit și trădat, nu ai deloc motive să intri în depresie sau aiureală: Dumnezeu te iubește. Și relația Lui de dragoste cu tine este de durată și … eternă. Contează pe asta!
“Afară de bucurie, creierul nostru mai poate experimenta și șase emoții neplăcute: dezgust, mânie, rușine, teamă, tristețe și disperare. Dar spre deosebire de bucurie, care întărește și dezvoltă creierul, aceste șase emoții îl distrug. Se știe, sau mai bine zis, să se știe că la o enervare obișnuită se distrug 4-7 milioane de neuroni. La ce sunt bune toate aceste emoții negative? Ele sunt ca niște sisteme de protecție pentru întregul organism, dar precum pielea, atunci când este atinsă de un obiect incandescent, în mod reflexiv ferește trupul de acea sursă de căldură, dar aceasta uneori cu prețul unei arsuri serioase. La fel este și pentru creier cu aceste emoții negative.
Când creierul este abundat de astfel de sentimente, el caută cu disperare surse de bucurie pentru a restabili echilibrul durere-bucurie. Atunci când o viață este armonioasă, în care relațiile sunt stabile, sursele de bucurie autentică lipsesc în mare măsură. Ce face creierul în cazul acesta? El mai are alte surse de hrană prin așa numitele experiențe: “beep”. Este un cuvânt din engleză, care este un slogan pentru lipsa de bucurie autentică. Beep vine de la:
B-ehavior = comportament (acțiuni palpitante, jocuri de noroc, furt, obținerea de bani, aur, lucruri valoroase)
E-vents (petreceri, spectacole, conferințe întruniri)
E-xperiences (vizuale, pornografie vizuală, conducerea unei mașini deosebite, autosatisfacerea, consum de alcool, droguri, substanțe care schimbă starea de conștiință sau mâncare deosebită)
P-eople (acțiuni sexuale sau violente, dansuri, cu alți oameni)
Toate aceste experiențe produc un efect de “bucurie” artificială și falsă asupra creierului, dar de scurtă durată și pe care creierul nu o asimilează. În scurt timp el crează imunitate. E ca și cum recunoaște că este o bucurie falsă și crează un sistem de protecție. Așa se explică dependența și patima pe care oamenii o dezvoltă în aceste comportamente gen “beep”.
De ce toate acestea? Pentru că creierul nostru are nevoie de bucurie și dacă nu o poate lua din resurse autentice, relații de calitate și de lungă durată, atunci el este într-o stare de criză și aceste acțiuni “beep” sunt niște surogate care pot ținea locul pentru o vreme, dar nu sunt o hrană reală pentru creierul nostru, ci una falsă. Bucuria este necesară pentru a contrabalansa senzațiile negative ale creierului care produc durere. Când durerea crește peste un anume nivel avem nevoie urgentă de o bucurie, reală sau chiar falsă. Autentică sau nu.
Cunosc un caz ciudat și trist: Soția și-a înșelat soțul. Soțul s-a prins, nu a putut dovedi, dar și-a dat seama că ea continuă să îl înșele. Știți ce a făcut … el, sau mai bine zis ce a încercat să facă? S-a întâlnit și el cu o femeie. Știți ce mi-a mărturisit tulburat imediat după aceea? “M-am bucurat când m-am întâlnit și eu cu una.” Și-a înlocuit în mod fraudulos o nevoie. Nevoia de a fi iubit. S-a bucurat când a primit atenție … chiar dacă era o atenție și-o bucurie … păcătoasă … Hm!
Toate aceste descoperiri și constatări cu privire la activitatea creierului nostru explică de ce oamenii se comportă într-un anumit fel și de ce.
Tot odată vedem și cât de autentic este mesajul Bibliei, care susține relațiile de calitate în familie, bucuria pe care o capătă omul în mod suprem prin mântuire. De asemenea, Biblia condamnă acele fapte care produc o bucurie falsă și ne îndeamnă să nu le mai repetăm, prin Hristos și Duhul Sfânt fiind întăriți să ne lăsăm de ele.
Concluzia finală este că oamenii au fost instruiți din cele mai vechi timpuri cum ar trebui să se poarte pentru a avea o sănătate fizică, mentală și sufletească prin Adevărul Scripturilor. Astăzi, mai mult ca oricând putem vedea aceste lucruri și prin ultimile descoperiri ale științei.
Mi-a plăcut concluzia blogărului: “În toate acestea cred că Biblia mai primește o bilă albă. Se confirmă din nou învățăturile ei care se potrivesc celor descoperite recent.”
Din Întrebarea pe care nu o pune nimeni de Daniel Cocar

Pintea Haiducul
Citeaza (ChePonta @ Nov 3 2010, 08:43 AM) *
Tot odată vedem și cât de autentic este mesajul Bibliei, care susține relațiile de calitate în familie, bucuria pe care o capătă omul în mod suprem prin mântuire.


Care mântuire? Mântuirea de rațiune? Religia e înșelătorie curată, nu merită absolut nici o atenție. Vrei să-ți mai spun un adevăr? Românii sunt cel mai prost popor din lume, de aceea se dau atâta în stambă cu credința lor religioasă. Uite-te la noi, toată Europa a ieșit din Criză, numai noi nu. In mod sigur asta nu e un motiv de mândrie. De fapt, nu avem nici un motiv de mândrie, trebuie să ne reinventăm de la zero. Cum am făcut eu, de pildă. happy.gif

Laur006
Citeaza (Pintea Haiducul @ Nov 3 2010, 07:19 AM) *
Uite-te la noi, toată Europa a ieșit din Criză, numai noi nu. In mod sigur asta nu e un motiv de mândrie. De fapt, nu avem nici un motiv de mândrie, trebuie să ne reinventăm de la zero.

Ar mai fi o explicatie referitoare la starea actuala a natiunii. Citez, ca nu-i de la mine: "România la ora actuală nu mai este condusă de români, ci de străini, [...], care au găsit în ţara noastră o gazdă plăcută din toate punctele de vedere; din punct de vedere economic, dar şi din punct de vedere al laşităţii românului. Îţi dă şi papucul din picioare, numai să îl laşi în pace acolo să trăiască liniştit în noroiul şi în greutatea lui."

Pe de alta parte... se observa ca discutia a luat o alta directie, ca prea erau grave problemele denuntate de initiatorul topicului, nu?
Pintea Haiducul
Citeaza (Laur006 @ Nov 3 2010, 10:05 AM) *
Pe de alta parte... se observa ca discutia a luat o alta directie, ca prea erau grave problemele denuntate de initiatorul topicului, nu?


Initiatorul topicului nu propusese o tema de actualitate, oricum. Cui ii mai pasa de psihiatria din comunism?
Antipintea
Citeaza (Laur006 @ Nov 3 2010, 08:05 AM) *
Ar mai fi o explicatie referitoare la starea actuala a natiunii. Citez, ca nu-i de la mine: "România la ora actuală nu mai este condusă de români, ci de străini, [...], care au găsit în ţara noastră o gazdă plăcută din toate punctele de vedere; din punct de vedere economic, dar şi din punct de vedere al laşităţii românului. Îţi dă şi papucul din picioare, numai să îl laşi în pace acolo să trăiască liniştit în noroiul şi în greutatea lui."

Pe de alta parte... se observa ca discutia a luat o alta directie, ca prea erau grave problemele denuntate de initiatorul topicului, nu?



Arhiva: "Dusmanii poporului", declarati nebuni de regimul comunist
Psihiatria politica

Pagini realizate de Costel Oprea
Miercuri, 11 Octombrie 2006
Ceausescu a gasit mijloace eficiente pentru a-i elimina pe "dusmanii poporului". Psihiatria politica. O metoda la indemana, "sub acoperire", folosita special pentru a elimina suspiciunile Occidentului legate de tratamentul aplicat adversarilor politici. Au fost infiintate spitale psihiatrice cu gratii, destinate celor care il criticau, ce au inlocuit inchisorile politice. De altfel, intr-un discurs din 1968, Nicolae Ceausescu i-a etichetat drept "nebuni" pe cei care credeau ca pot darama regimul comunist. Un exemplu concludent al tratamentului

psihiatric aplicat il reprezinta modul in care Securitatea a actionat in preajma Universiadei organizate in Romania in 1982: toti potentialii tulburatori ai acestui eveniment au fost ridicati de pe strada sau din casele lor si internati in spitalele de psihiatrie. Laolalta, nebuni periculosi, disidenti politici, oameni nevinovati s-au trezit in dube si dusi la Spitalul 9, unde au stat inchisi in saloanele special amenajate timp de sapte zile. Pentru ca a protestat si a vorbit de tratamente aplicate ca pe vremea evului mediu, dupa metode naziste, seful psihiatriei din acea perioada, doctorul Valerian Mirontov Tuculescu, a fost dat afara. Dosarul sau a fost instrumentat de actualul deputat Ilie Merce, colonel de securitate pe atunci.
"Mai exista inca astazi cineva care se gandeste ca se pot gasi in Romania forte sociale capabile sa puna in primejdie sistemul nostru socialist? Cred ca nu. Fara indoiala, tovarasi, nici un taran cooperator, nici un lucrator din statiunile de masini si tractoare sau din gospodariile agricole de stat, nici un intelectual din institutele noastre de cercetare si din scoli nu ar ingadui nimanui sa puna la indoiala trainicia si forta socialismului in Romania. Fireste, pot sa mai fie nebuni si vor fi intotdeauna, dar pentru nebuni societatea noastra socialista dispune de mijloace necesare, inclusiv camasa de forta. Dar, dupa cum stiti, dezvoltam medicina pe o scara larga. Chiar si acesti nebuni pot fi tratati cu mijloace moderne pentru a nu trebui sa recurgem la camasa de forta", spunea intr-un discurs in 1968, pe 1 octombrie, Nicolae Ceausescu. Acesta a fost semnalul transmis de fostul dictator "organelor in drept" pentru a lua masuri speciale impotriva disidentilor. Asa au fost construite in spitalele psihiatrice pavilioane speciale, cu gratii la ferestre si pazite de securisti. "Nu trecea o saptamana sa nu te trezesti cu ei. Mai era adus cineva considerat a fi nebun. Era un sentiment de teama, dar si de repulsie, de scarba. Iti lasa impresia ca iti facea un favor ca te lasa in viata", ne-a declarat medicul Gheorghe Ionescu, directorul Spitalului de Psihiatrie de la Voila (judetul Prahova).

Jalbarii erau tinta

Germina Nagat, cercetator la CNSAS, sustine ca "au existat planuri de masuri emise de Securitate pentru anihilarea pe cale psihiatrica a disidentilor politici".
"Comunistii nu acceptau critica. Nu era considerat normal cel care era impotriva regimului comunist. Se considera ca ori era dirijat de afara, ori era nebun", ne-a relatat doamna Nagat. Ea sustine ca securistii erau cu ochii pe asa-zisii "jalbari", adica persoanele care protestau, care aveau comentarii ostile. "Erau oameni care trimiteau memorii pe principiul ca partidul, Nicolae Ceausescu nu stiu ce se intampla in tara. Acestia erau urmariti permanent. Securitatea urmarea pana si condicile de reclamatii de la magazine", a mai spus Germina Nagat. In vizorul organelor de represiune mai erau si intelectualii incomozi "sau oamenii care au fost odata atasati de regim, dar au devenit scandalizati de cum evolueaza situatia". "Acestia erau considerati atat de turbulenti incat nu puteau fi linistiti si trebuiau astfel inchisi in spitalele psihiatrice", a precizat Nagat.

Tuculescu s-a opus metodelor comunistilor

Un caz ilustrativ il reprezinta cel al medicului psihiatru Valerian Mirontov Tuculescu, care s-a opus metodelor practicate de psihiatria politica. Acesta, in 1981, pe 15 iulie, a avut "nebunia" de a demasca abuzurile care erau facute de o clica de medici psihiatri, docili regimului de represiune, in colaborare cu Securitatea.
Tuculescu era inspector general in Ministerul Sanatatii, seful psihiatriei pe tara. Atunci el a intocmit o nota care a fost trimisa ministrului Sanatatii din acea perioada, Mihail Aldea, in care vorbea despre "vanatoare de bolnavi, practicata in epoca feudala si de catre nazisti". "Sistemul folosit in prezent in capitala tarii sub forma unor masuri precipitate, abuzive, fara discernamant reprezinta o manifestare periculoasa si total in afara legii", a avut curajul sa declare doctorul Tuculescu, in plina perioada de represalii a regimului ceausist.

"Nebunii", stransi de Universiada

Asemenea semnale erau trase de medicul psihiatru in contextul unui eveniment important al imaginii externe a dictaturii sotilor Ceausescu: Universiada din 1981. In acel an, pentru a da bine la imagine pe plan extern, Ceausescu a organizat jocurile sportive ale Universiadei. Iar ca lucrurile sa iasa bine si strainii sa nu se trezeasca cu numeroase jalbe in mana din partea "turbulentilor", partidul a hotarat sa-i ridice pe toti asa-zisii "nebuni", adica persoanele considerate "periculoase". Acestia au fost saltati de pe strada, din pat, din gari, dintre blocuri, din toata tara si inchisi pe perioada Unversiadei la Spitalul de Psihiatrie nr. 9. Actiunea a fost bine coordonata de Securitate si pusa la cale de directiile de sanatate si spitalele psihiatrice.

Lista lui Gorgos

Doctorul Tuculescu, cel care s-a aflat in mijlocul acelor evenimente si care a protestat pentru ce s-a intamplat la Spitalul 9, ne povesteste: "Doctorul Constantin Gorgos, directorul de la Policlinica Titan, un mare politruc, care a colaborat indeaproape cu Securitatea, a intocmit listele cu cei care trebuiau internati, considerati a fi periculosi. A dat listele tuturor sectoarelor, directiilor de sanatate, care au ajuns apoi la directorul de la Spitalul 9, Virgil Angheluta. Acesta a pus doua salvari la dispozitie, care au plecat la vanatoare. Doi gealati, impreuna cu soferul si un asistent. Oamenii avuti in colimator au fost saltati de pe strada, din gari, de acasa. Unii au refuzat sa mearga la spital, chiar au fugit. Atunci gealatii au recurs la forta. Cand erau prinsi, erau imobilizati si li se punea un cearceaf pe cap si aruncati in duba. Unii au fost injectati si dupa zece minute se linisteau si nu se mai puteau impotrivi. Au fost oameni care, veniti din provincie, avand mici dispute cu diverse persoane, au fost saltate de organele de ordine si duse la spital fara sa aiba nici o treaba cu vreo boala psihica. De exemplu, asa a fost saltata o persoana din Galati, venita in Bucuresti la cumparaturi. La Spitalul 9 au fost aranjate doua pavilioane special pentru acesti oameni. Paza era asigurata de Securitate. Erau imbracati militar, cu cizme militare, dar in halate albe". In toata aceasta "nebunie" au fost implicate, dupa cum ne-au declarat unele surse medicale, inclusiv persoanele incomode regimului politic. "Pe lista lui Gorgos mai figurau si dusmanii poporului, jalbarii care prezentau un pericol in sensul ca le puteau inmana strainilor care veneau in tara cu prilejul Universiadei memorii defaimatoare la adresa regimului", au precizat sursele citate. Astfel au fost inghesuite, de-a valma, in dube bolnavi psihic, disidenti politici, oameni nevinovati care s-au aflat total intamplator in Bucuresti.

Abuzurile, semnalate de Tuculescu

Tuculescu, in calitate de inspector general in Ministerul Sanatatii, a primit numeroase semnale referitoare la abuzurile ce au fost facute: "Am primit multe telefoane de la rudele celor care au fost saltati. Unii plangeau la telefon, ca nu stiau unde au fost duse rudele lor. Asa m-am sesizat si m-am dus la spital sa vad situatia cu ochii mei. Cand am ajuns acolo, am vazut ca era dezastru. Oamenii erau inghesuiti in paturi in doua pavilioane improvizate". Drept pentru care, a continuat sa ne relateze doctorul Tuculescu, "am intocmit o nota fata de cele constatate".

Medicul a reclamat sistemul terorist

El prezinta in acest document toate abuzurile la care au fost supusi cei considerati "periculosi":
"Unele persoane de pe lista, chiar daca au suferit anterior episoade ale unor tulburari psihice, sunt incadrate in munca, detin chiar functii de raspundere si nu s-au manifestat in nici un fel in ultimul timp ca bolnavi psihic. La internare, o comisie de psihiatri a apreciat "periculozitatea" bolnavilor dupa modul de reactie fata de situatia internarii fortate. Cei care au acceptat tratamentul sub semnatura proprie sunt mentinuti in spital pe baza formulei "urgenta", desi majoritatea nu au prezentat inainte de internare o stare care sa justifice acest atribut. Cei care s-au opus au fost incadrati ca bolnavi periculosi si retinuti pentru tratament, desi multi dintre ei sunt linistiti, presteaza activitati in unitati socialiste si nu exista dovezi asupra periculozitatii lor. Un astfel de sistem risca sa anuleze eforturile a zeci de ani de umanizare a spitalor de psihiatrie. Decretul 313, aplicat neadecvat, fara discernamant, se poate transforma dintr-un instrument inalt umanitar in sistem terorist."

Urmarirea informativa

Drept urmare a acestei scrisori care a fost inaintata ministrului Sanatatii, Mihail Aldea, Securitatea i-a deschis lui Tuculescu un dosar de urmarire informativa. In prealabil, Valerian Mirontov Tuculescu a fost demis de la Ministerul Sanatatii. Maiorul de securitate Varzaru Gheorghe de la Directia 1, condusa de colonelul Ilie Merce, actualul deputat PRM a intocmit "planul de masuri privind pe numitul Mirontov Tuculescu Valerian, lucrat in dosar de urmarire informativa", dosar necesar pentru "verificarea celui in cauza". Imediat, Securitatea da conotatie politica acestui caz, doctorul Tuculescu fiind etichetat "dusman al poporului", fiind impotriva regimului comunist. Directia 1 isi propune in acest dosar "sa realizeze urmatoarele sarcini": "stabilirea conceptiilor sale politice si a persoanelor fata de care le exteriorizeaza, daca are rude sau intretine relatii cu fosti condamnati, elemente cu antecedente politice". Un alt element foarte important luat in calcul de tortionari: anihilarea oricaror posibi-litati de scurgere de informatii peste hotare (n.r. - exista in acel moment un raport intocmit de Amnesty International despre abuzurile din Romania) in privinta incalcarii drepturilor omului. In dosar se vorbeste despre "prevenirea scurgerii de informatii catre organisme reactionare din strainatate si date daunatoare pentru prestigiul tarii noastre".
Pentru punerea in aplicare a masurilor de "lucrare informativa" a lui Tuculescu "se va trece la instruirea si dirijarea surselor "Emil" si "Nestorescu" din Ministerul Sanatatii, pentru a stabili motivele care l-au determinat sa intocmeasca o asemenea nota, modul in care a procedat pentru a verifica situatia internarilor efectuate de Spitalul "Dr. Gh. Marinescu", adica a fost influentat de medicii din acest spital sau alte persoane". Totodata, "prin sursele Corbu si Barta se vor obtine informatii privind manifestarile sale de ordin politic, eventualele legaturi ce le intretine cu cetateni straini".

Mijloace I.T.C. si T.O.

Toate mijloacele de care dispunea Securitatea sunt puse in miscare: "In vederea stabilirii legaturilor sale apropiate, se vor intreprinde masuri I.T.C. (n.r. - interceptarea telefoanelor si a corespondentei). Vor fi studiate posibilitatile de instalare a unor mijloace complexe T.O. (n.r. - tehnica operativa) la domiciliul obiectivului. Vor fi intreprinse masuri pe linia Unitatii Speciale "S" asupra obiectivului si rudelor sale apropiate, in scopul cunoasterii relatiilor cu cetatenii straini". Scopul intregii actiuni securistice era clar: "Se va urmari daca, in aceasta perioada, postul de radio Europa Libera va transmite comentarii legate de psihiatria din tara noastra, in care se regasesc idei asemanatoare celor din nota intocmita de Mirontov Valerian".

Dosar semnat: Ilie Merce

Dupa doi ani, pe 18 februarie 1983 a fost inchis dosarul de urmarire informativa, care a primit denumirea "Mihai". "Conform planului de masuri, prin factorii de decizie din Ministerul Sanatatii s-a asigurat ca in toata perioada cel in cauza sa nu participe la convorbiri cu cetateni straini si sa nu fie trimis peste hotare in interes de serviciu", se arata in raportul semnat de seful serviciului Directia 1 Securitate, colonelul Ilie Merce (actualul deputat PRM) si locotenent-colonelul Varzaru Gheorghe (actual pensionar, pe care nu am reusit sa-l contactam).

"Cum puteai in 1968 sa fii impotriva regimului cand Ceausescu era adulat de toata lumea?"

Ilie Merce, deputat PRM, s-a disculpat, sustinand ca el, de fapt, a inchis dosarul lui Tuculescu. "Eu am facut mai multe asemenea dosare, nu trebuie sa ma laud eu acum", ne-a precizat Merce. El spune ca Tuculescu nu a prezentat un pericol pentru siguranta nationala si "nu s-au confirmat temerile". El ne-a spus ca nu era decat de un an la conducerea Directiei 1: "Am actionat conform legilor in vigoare atunci. Trebuia sa facem verificari in acuzarea, dar si in apararea lui". Acesta a declarat ca Securitatea a colaborat cu toate institutiile pentru a asigura linistea pentru desfasurarea Universiadei. "Si acum daca vine Bush, sunt adunate informatii despre cei care sunt considerati periculosi. Este posibil sa se fi facut abuzuri, nu stiu", a mai spus Merce. Deputatul spune ca sunt povesti cele relatate de disidenti, potrivit carora au fost supusi la abuzuri. "Este o tampenie. Se facea o expertiza psihiatrica, nu se puteau lua masuri, asa..., exista o instanta de judecata care decidea in acest sens. Cum puteai in 1968 sa fii impotriva regimului cand Ceausescu era adulat de toata lumea?"

Sa se uite si dl.Pintea(cu tot r
Citeaza (Pintea Haiducul @ Nov 3 2010, 08:44 AM) *
Initiatorul topicului nu propusese o tema de actualitate, oricum. Cui ii mai pasa de psihiatria din comunism?



Domnu Pintea:si azi exista chiar partide care fac apel la psihiatrie in lupta politica.

Mai jos va pun la curent cu aceste lucruri

VINOVATII: PSIHIATRIA,MOLDOVENII SI BICICLISTII
Stenogramele PNL:amatorism politic periculos

Recunosc ca sunt doar un amator in problemele politicii,dar cand incompetenta si amatorismul se vad cu ochii liberi, defectul meu nu mai este atat de vizibil.
Prima impresie pe care am avut-o este ca in cadrul conducerii PNL se repeta vestita patanie a teologilor bizantini,care,desi stiau ca turcii ocupau in acel moment Constantinopole,ei erau intens implicati intr-o discutie TEORETICA foarte importanta privind problema- sexului ingerilor.
A doua constatare,ca sa zic asa care iti cade in ochii,este personalitatile din conducerea PNL si ideile exprimate.
Iata pe Dl.Campeanu,care pretinde ca a studiat intens fenomenul platformistilor, dar nu gaseste decat ca aici este vorba de o lichelocratie si ca dl.Stolojan este bolnav mintal si ar trebui exclus din politica pe aceste criterii medicale. Concluzia,nici o bunavointa fata de platformisti,ei sunt doar niste alienati care si-au pierdut mintile.O asemenea concluzie de conducator este demna de cartea recordurilor,mai ales la o personalitate care pretinde a fi invatat democratia in Franta.
Un alt ideolog PNL,dl.Orban constata,ceea ce predica si in public de cate ori cineva este obligat sa-l asculte ,ca motivul DESAGREGARII PNL nu consta in politica proprie si in greselile conducatorilor ca el,ci aici este implicat PD si Presedintele Tarii,cu care fara jena a vrut sa dea mana de Ziua Nationala a Romaniei,de aceea nu se pune problema de a discuta ci de a ignora cerintele platformistilor, care ,evident sunt perdante si nici nu trebuie sa ne temem.
Pentru a nu deveni plictisitor subliniez ca toate personalitatile prost cotate in politica PNL au aceiasi atitudine:dl.David,Olteanu care cer sa fie schimbati presedintii de filiale neascultatori,Dl.Crin Antonescu care este si el bantuit de stafia lui Basescu si a PD si care recomanda un talibanism extrem liberal,iar dl.Atanasiu pur si simplu devine rasist cand recomanda ca toti moldovenii sunt de vina,mai ales cei cu oarece functii de conducere in PNL si cere imperios sa fie revocati sau exclusi,lucru aclamat de dl.Iorgulescu,care vede in platformisti niste mercenari.Intr-o gluma se spunea ca de vina pentru toate relele tarii sunt evreii si biciclistii,(aici a schimbat doar evreii cu moldovenii).
Este limpede ca mergand cu asemenea politicieni, PNL va ajunge in istorie,asa cum se si considera,ca partid istoric,de aceasta data in neantul istoriei politice din Romania,tinand sigla in brate ca sub dl.Campeanu cand avea la alegeri 3%.
Gasim si voci palide care fac apel la reconciliere asa cum o face Dl.Rasvan Ungureanu,dl.Melescanu,Norica Nicolae ,Vosganian,si chiar Dl.Stroe care isi dau seama de efectul de bumerang al excluderilor nesabuite si rar intanite la un partid democratic cum se pretinde PNL.
Dar in toate cazurile aceste voci se exprima cu o timiditate extrema,cu multe precautiuni (nu trebuie sa ghicim,dece),in timp se vocea durilor este puternica si dominanta.
In ceea ce il priveste pe presedintele PNL,rar am putut vedea o personalitate de astfel de nivel, fara o viziune politica clara,sclavul grupului dur si practic inconstient, din Comitetul executiv ,de la elucubrantul Dn.Campeanu care recomanda utilizarea psihiatriei(nu stiu dece nu a politiei care ar fi mai eficienta) ,pana la cunoscutii dni.Orban sau Atanasiu care ar putea fi eficienti oriunde, chiar in multe alte ocupatii onorabile,dar nu in conducerea unui partid de guvernamant democrat.
Ceea ce apare pregnant atat la grupul dur cat si la cel moderat,si din pacate si la presedinte este ca acestia nu apreciaza gravitatea situatiei in care au adus partidul si se comporta ca niste copii care desi sunt in greseala sustin pueril ca nu au facut-o ei sau ca de fapt nici nu au gresit ei ci,un coleg de al lor.
De altfel,platformistii le livreaza si un bun motiv pentru care PNL-Tariceanu nu va intra in viitorul parlament(ei sunt fie alienati mental,lichele,agentii unor forte politice oculte).
In loc sa realizeze ca PNL ca partid istoric se afla in cea mai grea cumpana,mult mai mare decat atunci cand dnii.Patriciu si Tariceanu,sau dl.Campeanu divizau PNL in tot felul de aripi,deoarece acum,una dintre partile in discutie trebuie sa iasa din istorie.
A discuta de pe pozitii de forta cand ai 5-7% din preferintele electorale,a intra in panica ca nu se vor mai putea baza pe alianta DA si PD pe care le-au demonizat,a acuza pe altii de greselile facute in politica de partid si de stat,repet,ne aduce inca odata aminte de teologii bizantini,care discutau problema sexului ingerilor,in timp ce turcii erau la poarta cladirii acestor atat de buni teologi, pe cat de buni politicieni sunt dnii.Orban,Campeanu,Atanasiu si chiar dl.Tariceanu
Muza
Scurt istoric al abuzului psihiatric in fosta Uniune Sovietica si la noi

Raportul Tismaneanu practic omite crimele din psihiatrie.

Iata doar un scurt istoricScurt istoric al abuzului psihiatric in fosta Uniune Sovietica si la noi.
Rusia dispune de un temeinic istoric privind abuzul politic in psihiatrie. De fapt, in Rusia, inca din 1836 se citeaza primul caz de abuz politic psihiatric, când filozoful rus Piotr Sadaev a fost caracterizat de catre tarul Nicolae I ca sufera de “deranjament si nebunie”, motiv pentru care a fost arestat in propria sa casa si vizitat saptamânal de catre un medic. Dar aceasta nu era inca o politica deliberata de stat, ci doar un caz izolat.Dupa revolutia comunista din 1917, utilizarea psihiatriei, in primii ani, s-a facut sporadic si ad-hoc. Este cunoscut cazul activistei Maria Spiridonova, care isi câstigase o mare popularitate prin criticile aduse conducerii sovietice, Tribunalul revolutionar din Moscova, in 1918, o va condamna la “scoaterea din viata politica, pe timp de un an, si izolarea ei intr-un spital special”. Spiridonova isi va da seama ca prin aceasta se incerca discreditarea ideilor sale politice o data cu indepartarea sa fizica. Se pedepseau in acelasi timp atât omul, cât si ideile sale, ceea ce insemna o adevarata “moarte sociala”. Problema ei va fi rezolvata prin trimiterea in Turkestan, la comanda unui tren de propaganda.Perioada stalinista ramâne destul de obscura, din punctul de vedere al represiunii psihiatrice, izolarea Rusiei fiind atunci completa. In 1931 apare o legislatie clara in care se afirma franc ca psihiatria trebuie sa aiba ca scop contributia la lupta de clasa. Totusi, comparativ cu teroarea stalinista, psihiatria va ramâne, asa cum sublinia Bukovski, un teritoriu umanitar.Un caz similar cu internarea minerilor in Spitalul psihiatric de la Zam s-a petrecut la Moscova in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Astfel, muncitorii unei fabrici din Moscova au refuzat sa presteze munca voluntara. Au fost arestati toti. Toti au primit diagnosticul de schizofrenie si apoi au fost transferati la Spitalul de psihiatrie Kazan. Psihiatrii au fost supusi presiunilor pentru a-i declara bolnavi, considerând ca internarea lor a fost o actiune umanitara, alternativa fiind lagarul de concentrare.Se considera ca, incepând din 1956, dupa venirea la putere a lui Hrusciov si dupa lansarea “coexistentei pasnice”, psihiatriei i se va conferi un rol mai important. Tinând celebrul discurs la cel de-al XX-lea congres al P.C.U.S., Hrusciov va denunta ororile staliniste si va promite liberalizarea regimului comunist, dar, in acelasi timp, Armata Rosie distrugea revolutia maghiara.Uniunea Sovietica hrusciovista, la fel ca si România sau celelalte tari comuniste, se va afla de acum intre doua tendinte contradictorii - afirmatia ca in aceste tari socialismul a invins definitiv si ca nu mai exista detinuti politici si nici nevoia de represiune pentru a mentine sistemul si, in fapt, intensificarea luptei anticomuniste, mai ales din partea noii generatii. In acest context, rolul psihiatriei devine primordial, opozantii devenind automat bolnavi mintali, lucru pe care, asa cum am vazut mai sus, il exprima si Nicolae Ceausescu in 1965.Acest lucru va face ca din anii ’60 spitalul psihiatric sa devina o alternativa comoda a lagarului de concentrare si a inchisorii. Hrusciov va fi ajutat in acest act de catre academicianul Snejnevski, la fel cum si la noi in aceasta perioada vin de la studii din U.R.S.S. si intra direct in conducerea psihiatriei V. Predescu si St. Milea. Ca si Ceausescu, Hrusciov considera ca in socialism nu mai poate aparea o constiinta antisocialista. Bazându-se pe dogma marxista care spunea ca existenta determina constiinta, ei considera ca o data comunizata economia si intreaga viata sociala, acestea ar face imposibila aparitia ideilor anticomuniste. Din acest motiv, nici mostenirea trecutului si nici “diversiunea imperialismului mondial” nu puteau explica ideile anticomuniste, dar boala mintala putea oferi o solutie admirabila.Sarcina psihiatriei in stadiul avansat de construire a comunismului era sa reeduce pe acesti “bolnavi”, lucru atribuit de partid unor persoane de incredere si pe care deja le-am numit. Din acest moment, in tarile comuniste incepe o politica sistematica de internare in spitalele de psihiatrie.Avantajele represiunii bazate pe psihiatrie erau reprezentate in primul rând de discretia actului (fara procese zgomotoase), chestiune care l-a sedus pe Hrusciov, ca de altfel si pe Ceausescu. Din 1970, folosirea psihiatriei in scopuri politice devine bine documentata, o adevarata institutie in care este implicat statul.Exista marturii legate de Spitalul din Kazan, dar abia din 1970 acest spital va capata adevarata sa faima funesta. Spitalul din Kazan se afla sub directa supraveghere a NKVD, aici fiind adunati dizidentii politici din intreaga Uniune Sovietica. Multi dintre bolnavi erau deliranti cu tematica politica, dar exista si un mic grup de indivizi sanatosi internati acolo pentru convingerile lor.Anii ’60 s-au mai caracterizat prin crearea de institutii specializate si prin construirea, in fosta U.R.S.S., cât si la noi, de spitale-inchisoare. Astfel, la Cerniahvsk, Minsk, Dnetropietrovsk, Orel, la noi la Balaceanca, Poiana Mare, Raducaneni, Cula, P. Groza se organizeaza un adevarat gulag de spitale psihiatrice pentru dizidentii politici. Numarul dizidentilor internati este foarte mare, dar Cortina de Fier nu va permite inca a cunoaste amploarea acestui fenomen de catre populatia tarii respective sau de catre Occident. In Uniunea Sovietica apare vestitul Institut Serbsky, iar la noi, prin simetrie, Serviciul VIII al Spitalului Gh. Marinescu. Apar nume de dizidenti cunoscuti datorita notorietatii de care se bucurau: Naum, Pisarev, Volpin, Naritsa, Samsonov, Sultz, Belov, la noi Rosoga, Nestor Popescu etc. Aceste fenomene au determinat reactii internationale de protest care au culminat cu excluderea psihiatrilor sovietici din Organizatia Mondiala de Psihiatrie, in 1982.In România comunistii nu au gasit o traditie in persecutarea dizidentilor politici prin utilizarea psihiatriei. Primele semne de neliniste au aparut in anii ’70, când se acumulasera in diferite spitale de psihiatrie numerosi dizidenti. In 1977 aveam deja primii dizidenti de notorietate interna si internationala si care se aflau sub puterea abuzului psihiatriei politice, fiind luati in adoptiune de organizatiile internationale (dr. Cana, V. Paraschiv, Nestor Popescu etc). In 1978, in mod independent, Amnisty International va confirma existenta abuzului psihiatriei politice in România, publicând o lista cu 30 de cazuri de abuz psihiatric dovedit.Dupa aceasta data România va fi prezenta alaturi de Uniunea Sovietica la toate reuniunile internationale, blamata pentru folosirea psihiatriei in actiunea de persecutare a dizidentilor politici. Iau nastere miscari de protest, iar in tara se infiinteaza Liga Anticomunista a Psihiatrilor, care in conditii de ilegalitate isi propunea sa faca presiuni pentru ca psihiatria româneasca sa iasa de sub dominatia grupului comunist si sovietizat. Ca si Hrusciov, Ceausescu va crea o legislatie adecvata despre care deja am mai vorbit
MAMUTZA

Dat fiind orientarea Ziarului Ziua spre extremism d e dreapata sunt putine sanse pentru a accepta postarea mea.O voi face si pe alte Forumuri daca aici nu se poate.

CINE INCURAJEAZA EXTREMISMUL
(I) Saracia
Dupa opiniile cele mai frecvente extremismul de dreapta este incurajat de o serie de factori cultivati de actuala politica oligarhica a guvernului.
Dintre acestia ma voi opri doar asupra unuia,poate cel mai important:SARACIA
Saracia este unul dintre factorii psihogenetici importanti.
Saracia ar duce la modificarea personalitatii umane.Saracii au o personalitate orientata spre fizic si vizual si mai putin spre psihic.Ei ar fi personalitati mai degraba extrovertiti decât introvertiti,orientati mai mult spre concret,sunt mai inceti,cu grija ,rabdatori, perseverenti,neortodoxi.Saracii sunt impulsivi,orientati mai mult spre prezent sau trecutul imediat,cu o toleranta foarte mare fata de tulburarile somatice si psihice.
Saracia,infometarea cronica,duc la transformari importante ale personalitatii,determinând o mai mare inclinatie spre concret,spre tendinte egoiste si revendicative.Pe voluntari infometati timp de 6 luni s-a demonstrat ca in aceasta situatie se modifica caraterul treptat indivizii devin ostili,gelosi,curiosi iar modificarile au persistat mult timp dupa terminarea experimentului.
Este importanta structura puterii in societate,lucru ce afecteaza violenta in familie, abuzul masiv social fata de copii fiind mult mai periculos decât cel individual.Acest abuz social consta in statisticile foamei si malnutritiei la copii,morbiditatea, saracia,educatia deficitara,oficializarea bataii in scoala,institutii de corectie se institutionaliyeaya valorile culturale care se sanctioneaza prin bataie.
Generalizarea saraciei, infometarea cronica le-am considerat ca fenomene de inginerie sociala comunista inainte de 1989.Acestea se caracterizau ca actiuni deliberate ale sistemului comunist, ca metode pentru aservire a persoanei umane, silita astfel ca si in conditia carcerala sa fie preocupata numai de existenta fizica. Totalitarismul,de dreapta sau stanga, prin dependenta economica, educationala, controlul rezidentei si chiar al nasterilor (cu imaginea idilica a “statului parinte”), avea ca unic scop nu numai monopartidismul, dar si controlul vietii spirituale in scopul infantilizarii individului si prin aceasta a manevrarii sale
Se pare ca dupa 1989 problema saraciei nu s-a schimbat cu mult in societatea romaneasca.
Din punct de vedere social,saracia constituie un teren fertil pentru desvoltarea si manifestarea extremismului,saracia putand crea adesea acele derive extremiste,in care un lider politic prin demagogie pot dirija energia negativa a saracilor spre distructivitate si antidemocratie.
In Romania , in perioada de 17 ani trecuti,apare o mare incidenta si o mare profunzime a saraciei.Romania are rata cea mai ridicata a saraciei din Europa(cu exceptia Albaniei).
Astfel,conform Dlui Andreescu peste 50% din populatia Romaniei traieste cu un venit sub 4 $ pe zi,iar privind situatia copiilor peste 75% traiesc sub aceasta limita.
Cetatenii din Romania au o proasta perceptie subiectiva in studiile sociologice privind saracia,valoarea acestei perceptii depasind 70-75%.
Astfel,intr-o evaluare sociologica reiese ca peste 20% din populatie a raspuns ca merg la culcare flamanzi.
In perioada guvernarii de dreapta a crescut enorm inegalitatile sociale si economice,cu polarizarea avutiei nationale catre o mica patura sociala,in timp ce marea majoritate a populatiei se sbate in saracie.
Adâncirea ei, simultan cu polarizarea sociala - in special, daca acumularea bunurilor de catre anumite categorii capata un caracter sfidator – creste frustrarea categoriilor sociale defavorizate si le fac sa raspunda –violent- la injustitie.
La aceasta nedreptate contribuie direct si manifestarile coruptiei,cu exponentul sau sfidator-cresterea numarului de masini de lux (directorul firmei care distribuie limuzinele BMW nota ca in România se vând modelele cele mai scumpe, in timp ce in Slovenia - tara unde salariul mediu este de circa 7-8 ori mai mare decât in România - se cumpara in special modele ieftine).
Toate aceste fenomene ne arata ca ne aflam in fata unui real pericol social.Guvernantii,este evident,nu se ingrijesc decat de inbogatire iar recenta disputa a biletelului ne-a aratat clar ca scopul guvernarii este sprijiinirea grupurilor de interse pentru imbogatire,sfidand saracia cetatenilor tarii.
In acest context este necesara doar o scanteie si aceasta o poate da extremismul de dreapra(cel de stanga este mai putin probabil dupa esecul comunismului).
Acapararea presei de grupurile legionare de interese(exemplu ziarului Ziua este deminstrativ,devenind din cel mai bun cotidian intr-un organ care practica violenta si cenzura).Acxest lucru se poate extinde si la posturile de radoi si mai ales TV.
Cineva se mira ca trinerii socialisti(TDS) fac apologia lui Che Guevara si a tipului sau de revolutie.
Daca legionarii si extzremistii vor tinde spre putere si PNL face totul pentru a le crea conditii,societatea romaneasca va fi cuprinsa de revolta.
Dede_Marginasa
EUROPA ESTE O CONFEDERATIE A INDIVIZILOR
Expresia din titlul acestei postari m-a frapat,atunci cand incercam sa inteleg bazele existentialismului si importanta sa pentru profesia mea. Eram sub comunism si de aceea era riscant sa discuti asemenea idei. Astazi am obtinut libertatea,iar pluralismul este una dintre fundamentele democratiei. Si totusi,-grupurile oligarhice-nu inteleg democratia decat ca o oportunitate de a exploata si de a folosi capitalismul in scopuri de imbogatire,politica fiind doar un mijloc printre multe altele. Iata ca apare un grup,evident din PNL,partidul cu cea mai capitalista si democratica ideologie si constata ca: - odata cu criza Aliantei D.A. si cu esecul proiectului de fuziune între PNL si PD, fortele de centru-dreapta din România au intrat într-un impas major sub aspectul coagularii si dezvoltarii institutionale; - în momentul de fata, nu exista nici o entitate politica care sa aiba dorinta si capacitatea de a se angaja în efortul intelectual de fundamentare doctrinara a unui puternic pol politic de centru-dreapta, adecvat României în noul context european al secolului XXI In acest context,grupul dizidentilor cinstiti si curajosi din PNL propun Un nou proiect politic de unificare a fortelor de centru-dreapta Unificarea fortelor de dreapta este singurul drum care poate duce la democratizarea si prosperitatea Romaniei,deoarece in contextul iesirii din comunism,a nostalgiei si a saraciei,a lipsei de constiinta politica a populatiei gratie regimului comunist ,in care,omul nu mai era un component al Europei ci doar un individ masificat,o masa de corpuri care aveau doar rolul sa proslaveasca comunismul si pe dictatori. Se pare ca aceasta atmosfera este tentanta pentru politicienii care isi zic liberali dar pe care grupul disident i-a numit OLIGARHI. Din acest motiv este evident ca fortele de dreapta,farimitate nu vor putea ,cu adevarat sa conduca Romania pentru multa vreme. Actiunea de desbinare a dreptei a inceput de la dl.Campeanu(adesea acuzat chiar de colaborationism si el chiar a colaborat cu PSD-ul dlui Iliescu),cu farimitarea PNL in care Patriciu si Tariceanu au fost pionii principali si dupa scurta perioada de glorie Stoica-Stolojan ,stilul oligarhic s-a reinstalat in maniera invatata de la PSD,si chiar s-a amplificat si diversificat,ideologizand-o in asa zisa maniera liberala. PNL a fost confiscat de acest grup si vorba dlui Stoica reformele si democratia au ramas inchistate in proiect. Personal,tinand cont de realitatea noastra,propunerea dlui Stoica de a reincepe unificarea dreptei prin crearea unei confederatii de formatiuni de centru dreapta,cu pastrarea identitatii fiecarei formatii dar prezentat juridic ca Partidul Confederativ al Dreptei, cu o conducere unica si o alegere democrata dupa principiul popularitatii liderului, ar reprezenta singurul mijloc de unificare a unei drepte romanesti. Aici formatii crestin democrate,social liberale,liberale de dreapta sau stanga pot coexista,pot obtine un scor electoral care sa le permita a prelua conducerea tarii. Prin feed back si dupa o perioada de succese se poate pune problema unei fuziuni care in momentul de fata streseaza si impiedeca formarea unui real pol de dreapta. Consider ca orice resentimente in aceasta constructie trebuie sa dispara si insasi grupul Tariceanu/Patriciu isi pot gasi un loc in aceasta confederatie. Asa cum se spune in program, invocarea orgoliilor personale sau a celor de partid, precum si a dificultatilor de armonizare a grupurilor si curentelor politice nu ar fi decât expresia neputintei de a asuma o viziune politica pe termen lung un semn al incapacitatii de a armoniza indivizii în cadrul unui grup sau curent politic, în beneficiul României Deci,asa cum spuneam la inceput Europa poate fi considerata o confederatie de indivizi, nu vad dece ,daca suntem de dreapta,daca dorim capitalismul democrat,dreapta romaneasca sa nu poata fi o confederatie de partide,asociatii,sindicate si curente de dreapta _________________


BOALA DICTATURII SI SINDROMUL CUSTII LA ROMANI Boala dictaturii si sindromul custii la romani Titlul mi-a fost inspirat de maniera in care apar pe acest forum diferiti postatori,la care fanatismul,insulta si chiar sudalma,intoleranta fata de ideile altorai,impunerea paranoica a unor puncte de vedere nu pot sa fie privite decat ca un comportment maladiv,determinat de lipsirea de libertate timp indelungat (pentru unii o viata intreaga) si care acuma se vad chiar inabili de a folosi libertatea cuvantului scris sau vorbit. Regimurile dictatopriale sau nedemocrate,indiferent de originea lor (comunista sau apartinand unor oligarhii de dreapta) se intalnesc prin efecte comune asupra transformarii individului intr-o fiinta aservita,careia i se ia bunul cel mai de pret,oferit de Dumnezeu-libertatea. Coeziunea umană, prietenia, încrederea în figuri protective, trebuie să fie sistematic distruse. Nimic nu trebuia să te sprijine în faţa sistemului,a establishmentului oligarhic. Pentru scopurile partidului, prietenul trebuia denigrat, lovit,chiar medicina,psihiatria de exemplu(vezi cazul recent din ZIUA) trebuia folosita, iar denuntul trebuie sa să ajute organele de represiune. Individul trebuia să aibă astfel sentimentul “livrării absolute”, fenomen caracteristic doar condiţiei infantile sau la animale Poate nimic nu este mai ucigător într-un regimul oligarhic decât distrugerea încrederii şi suportului interuman, adică exact inversul moralei creştine. Individul nu trebuia să poată avea încredere în prieteni, în colegi, nici chiar în preot. Pretinsul dusman trebuie insultat sau chiar anihilat total. El trebuie să apară singur în faţa puterii, singura lui reacţie urmând să fie doar supunerea. Citesc postarile si articolele de ziar in care argumentele lipsesc cu desavarsire,adevarurile sunt afirmate pe baza de intuitie si antipatie,a reactiilor humorale. Basescu trebuie sa aiba dosar la securitate,nici nu se pune in discutie ca nu ar avea,ci se mira dece nu-l arata ,dece nu isi reglementeaza situatia. Stolojan,fara argumente a fost declarat FSN-ist,agent al securitatii,desi asa cum spunea el nu a avut nici-onoarea-de a i se propune asa ceva. PD este format din oameni robotizati care nu fac altceva decat sa vada ce ordine mai primesc de la Cotroceni. Am fost nişte naivi când ne-am imaginat, la revoluţie, că am ieşit din coşmar spune pe buna dreptate Octavian Paler. Acum se vede destul de limpede că, după ce ne-a înghiţit o bună parte din viaţă, într-o anormalitate ce devenise pentru noi singura ”normalitate” posibilă, comunismul si acum oligarhii ne stâlceşte mai departe destinul într-o libertate pe care nu ne pricepem încă să o trăim, fiindcă ne-am pierdut reflexele unui comportament normal. De fapt, însăşi conceptul de libertate a însemnat mulţi ani - şi în bună măsură mai înseamnă - doar ieşirea din cuşcă-. N-am înţeles şi, probabil, nu înţelegem nici astăzi prea bine că libertatea are propria sa ordine. Îndeosebi, n-am înţeles că, aşa cum animalele ţinute mult timp în captivitate îşi duc în ele cuşca atunci când li se dă drumul, readaptându-se greu la libertate, la noi trecutul nu ţine în primul rând de arhive, nu se opreşte la ceea ce “a fost“. El este încă activ. Strigoii merg pe stradă, vorbesc, uneori îi vedem la televizor (Octavian Paler). Dizidenta din PNL a lansat conceptul OLIGARHILOR care se folosesc de o doctrina scumpa poporului roman-doctrina liberala. Si iata,a fost suficient pentru ca cei iesiti abia din cusca totalitarismului sa apeleze la cele mai josnice sentimente,sa demonizeze pe aceia care lupta pentru libertate si democratie in Romania. ________________
Dennis Băă
REFORMA IN INVATAMANT SAU SANATATE? PTIU DRACE! CU CINE?

In ultimii ani dupa asa zisa revolutie a aparut,asa,un fel de stafie,un fel de slogan:reforma
Nu ma voi opri decat asupra chinului numit reforma in invatamant si sanatate,domenii in care activez si deci oarecum le cunosc.

Mai intai o reforma intr-un domeniu este o revolutie,o schimbare radicala de principii si daca se poate o cheltuire mai economica a fondurilor.
In invatamant,prima reforma s-a facut in sec.19 de Pestalozzi si ea a dominat tot timpul invatamantul romanesc.
Daca la inceput pentru noi a fost un progres,ulterior nu am mai urmarit fenomenul din Europa,nu am mai progresat,iar dupa revolutie am ramas in acelasi sistem,care continua si azi.
Pe scurt ora se divide in parti,ascultare,predare etc,elevul este pasiv (daca se poate cu mainile la spate) dupa care primeste teme pentru acasa.
Initiativa comunista de a cere universitarilor de a face manuale pentru clasele scolii generale nu au adus nimic calitativ,ba din contra,s-a ajuns la supraincarcarea elevilor cu date.In loc de a te invata scoala cum sa inveti,ea a devenit o enciclopedie in care trebuie memorate date multe,spre pierderea gustului de a mai invata inutilitati.
Manualele trebuesc facute de cei care predau si nu de super desteptii universitari care ar face bine daca ar reforma sistemul universitar care pe langa acest lucru mai este si corupt.

In invatamantul universitar nu se observa un progres,profesorul practic dicteaza un curs,studentul ia notite si asta este tot.
Pentru nacialnicii invatamantului,politicieni reforma consta in cat din PIB se da pentru invatamant si acest lucru a fost facut totdeauna cu sgarcenie.

In sanatate la fel.
Spitalul clasic il gasim si in 1950 dar si in 2008,cu pacienti asezati in saloane de 20 paturi asteptand faimosul ritual al vizitelor( a medicului de salon,a sefului si apoi a sefului cel mare),dupa care rapid tratamentul injectiile si asta este tot. Institutia sanitara a devenit locul ceremonialurilor si ritualurilor asa cum a fost de sute de ani,medicii sefi,satrapi locali uneori pretind chiar a da numele sectiei sau spitalului in care lucreaza.

Medicina romaneasca nu a progresat nici pe linie de organizarea institutiei sanitare si nici a modelului de boala.Modelul biologic,anatomic sau cum i se mai spune modelul medical a depasit 100 de ani si desi au parut modele noi,alte viziuni de a vedea boala la noi nu au voie sa patrunda,pentru ca sefii se opun,medicina sunt ei.

In schimb,ca si in invatamant se clameaza lipsa de bani,se cheltuesc bugete mari pe impartire de medicamente la polipragmatici,se ia spaga(organizarea actuala este perfecta pentru aceasta).

Psihologizarea medicinii nu se face ca element principal de reforma.Se cer doar salarii si bani pentru spitale,medicina de familie este tot cenusareasa.

Este clar ca atmosfera din Romania nu este propice pentru nici o reforma.Cei care profita din aceste institutii,din aceasta organizare nu vor permite niciodata sa se schimbe ceva.
Sa nu uitam ca in ambele sisteme troneaza fostii tartori comunisti,aici nimic nu s-a schimbat dupa asa zisa revolutie.

Urmaresc eforturile supraomenesti ale Excelentei sale Dl.Presedinte de a reforma aceste sisteme ajunse in paragina nu numai fizica dar si ca modele teoretice.
Presedintele nu este omnipotent si nu lucreaza in aceste domenii.Din aceste motive este greu de crezut ca va reusi.Iata Geoana,atata a inteles,7% pentru invatamant altfel nu semneaza.
Mare capacitati dl.Geoana sau Nicolaescu.

Nimeni ,nici nu se gandeste la reforma reala a acestor sisteme si nici nu sunt capabili chiar daca ar vrea.
Ei atata stiu bani,salarii mari,pomeni electorale si gata reforma.
In schimb se trateaza in afara tarii iar copiilor lor invata in tari cu sanatate si invatamant reformat,adica in tari occidentale.

In concluzie,in Romania nu se va face ,intr-un context ca cel prezent,reforma,cu dl.Basescu sau fara.
Reforma urmareste aspecte in primul rand calitative ale sectorului reformat si abia apoi cantitative,si de obicei trebuie sa economiseasca banii si nu sa-i praduiasca ca in prezent.
obiectiva
Nu s/a schimbat NIMIC..... DUPA 21 DE ANI.. am fost la REVOLUTIE... pentru a avea DREPTUL DE A VORBI LIBER....abia am fost externata de la psihiatrie, unde am fost dusa cu Politia... pentru ca am gura mare... si imi cer drepturile.... 8 zile, internare, fara mobil, fara dreptul la un telefon pentru a/mi anunta familia, cand spuneam ca vreau sa imi sun avocatul, mai primeam doua injectii..... medicul psihiatru NU a vorbit cu mine, timp de 8 zile... de UNDE mi/a pus diagnosticul??
copywrite89
Apropo de Psihiatrie..

Intuitiv, nu am avut niciodată încredere în diagnosticele psihiatrice, fiindcă este mai mult decât evident pentru oricine, că dinamica şi fiziologia creierului uman continuă sa rămână o enigmă pentru medicină, chiar şi în acest secol.

- aroganţa stupidă, cu care psihiatrii îşi arogă statutul de experţi în probleme ale comportamentului uman, dobândind în timp o poziţie din ce în ce mai solidă şi respectabilă în societate, deşi nu are nici cea mai mică urmă de susţinere ştiinţifică, o consider din multe puncte de vedere un atentat la adresa libertăţii umane.

- complicitatea psihiatrilor cu aparatele represive statale, a dus la crearea în întreaga lume a unei reţele diabolice de stabilimente psihiatrice, folosite pentru anihilarea fizică şi socială a indezirabililor. Fenomenul nu a ţinut şi nu ţine cont de regimul politic şi în nici un caz de mascarada numită "democraţie", deşi mai cunoscute rămân SPS-urile sovietice popularizate de Aleksandr Isaevici Soljeniţîn în Arhipelagul Gulag. Am menţionat în articolul despre Mihai Eminescu, cum el însuşi a fost una dintre primele victime ale acestei tagme.


Departe de mine intenţia de a nega existenţa persoanelor oneste printre practicanţii acestei meserii sau printre cei care se supun jurământului lui Hipocrate, privind sistemul corupt în care sunt obligaţi să profeseze.

Din nefericire însă, nu puţini medici de talia unui Josef Mengele sau psihiatri de genul "părintelui" Sigmund Freud şi promovarea otrăvurilor industriei farmaceutice (total lipsită de discernământ şi compasiune pentru fiinţa umană), m-au făcut, în timp, să consider că singurul accesoriu care le lipseşte unor "halate albe", pentru a-şi arăta adevărata faţă, este o coasă.
Până în prezent nimeni nu i-a obligat pe psihiatri să dovedească ştiinţific, că maladiile mentale pentru care prescriu droguri pe bandă rulantă, ar avea un corespondent în fiziologia cerebrală.

Mai mult decât atât, nici o deficienţă nutriţională nu s-a permis să fie explorată de către această mafie psiho-farmaceutică şi pseudo-ştiinţifică, pentru a explica diverse anomalii mentale precum depresia, dereglarea bipolară, schizofrenia ş.a.m.d., chiar dacă nenumărate studii independente având la bază dieta alimentară, au avut succes în tratarea lor.

Multe articole publicate în revistele medicale şi finanţate de criminala industrie farmaceutică, susţin existenţa unui dezechilibru chimic al neuro transmiţătorilor din creier, ce necesită prin urmare, pentru reechilibrare, administrarea de droguri psihotrope, în ciuda faptului că nu există nici un fel de teste de laborator care să probeze ştiinţific aceste afirmaţii.


Deci cine este, istoric vorbind, responsabil de această focalizare obsesivă pe tratarea medicamentoasă a anomaliilor mentale ?

Nimeni altul decât Sigmund Freud, individul pentru care principala motivaţie a comportamentului uman, era impulsul incestuos. Freud a creat o "epidemie" a uzului de cocaină în întreaga Europă, beneficiind simultan de mita substanţială oferită de două companii farmaceutice majore, Merck şi Parke-Davis (actualmente o subsidiară a Pfizer).

Când escrocheria a fost dată în vileag, acest nemernic căruia i s-au ridicat monumente de respectabilitate, a început promovarea unei alte clase de droguri de coşmar, amfetaminele, despre care se ştia că sunt ineficiente, extrem de toxice şi că provoacă o dependenţă puternică.

Cum s-au întocmit, în timp, nomenclatoarele ce au ajuns să cuprindă de la 112, iniţial, aproape 900 de pretinse boli mentale, dintre care doar respiraţia profundă a fost deocamdată exclusă ?


Extrem de simplu şi eficient... prin vot ! Şi printr-o târguială ca la tarabă,sau cum elegant încerca să se exprime un psihiatru britanic participant la "conferinţa" de redactare a celei de-a treia ediţii: "ca la o licitaţie de tutun."

Perfect conştienţi de caracterul conspirativ al acestei catastrofe de "manual", cu pretenţie de operă ştiinţifică, o comisie de 25 psihiatri marcanţi, dintre care 19 sunt cunoscuţi ca fiind pe statele de plată ale marilor concerne farmaceutice, deliberează în prezent în secret, stabilind cât de lungă va fi de această dată lista maladiilor mentale.

Există mărturii îngrijorătoare, privind includerea în această listă a unor comportamente umane gen: dependenţa de internet, preocuparea obsesiv religioasă, paranoia politică conspiraţională şi altele similare, care le va garanta drept clientelă întreaga populaţie a lumii, numai bună de a fi clasificată global ca fiind alienată şi deci potenţială "beneficiară" a unui tratament cu droguri psihotrope.

Nu putem aprecia ce venituri enorme vor fi astfel asigurate asasinilor chimici din corporaţiile farmaceutice, dar ne putem face o idee, ţinând cont că în 2007 aceştia au avut un profit de 22,8 miliarde dolari.

Un procent alarmant de 75 % dintre militarii americani, se află sub tratament cu droguri legale, conducând la faptul că mai mulţi dintre ei mor mai degrabă prin sinucidere, decât în luptă.

Cum de s-a ajuns ca grupe de droguri perfect cunoscute prin efectelor lor nocive şi prin dependenţa gravă pe care o provoacă, să ajungă a fi prescrise legal iar uzul lor să fie încurajat de psihiatri, medici, guverne, mass media şi educatori, deopotrivă ?

Prin puterea aproape nelimitată a banilor murdari şi a influenţei politice a concernelor farmaceutice. În SUA personalul medical este obligat, pentru a-şi menţine licenţa, să urmeze continuu cursuri profesionale, care sunt aprobate şi finanţate de trusturile farmaceutice.

Dacă gresesc, vă rog corectaţi-mă.

mifty
copywrite89, felicitări!!!
I.C.
De la inceput trebue sa va felicit pentru bunul Dv.simt si pentru tratarea inteligenta a subiectului la care va referiti.
Afirmatiile dv.privind diagnosticele psihiatrice si nivelul de cunoastere in psihiatrie este pertinent.
Psihiatria care ar trebui sa fie cea mai inalta forma de cunoastere a medicinii este de fapt cea mai nedezvoltata.
Referiri de tipul celor facute de dv.nu sunt singuratice si chiar medicina in general,din cauza nedesvoltarii ei in diferite timpuri a fost tratata aspru de personalitati ale acelor timpuri si de asemenea si medicii au fost tratati la fel.
Iata cateva exemple:
Astfel Caton spunea că în faţa lui,medicul nu are nici un credit.Heraclit îi eticheta pe medici drept proşti iar Aristofan şi Moliere i-au ironizat în operele lor.Voltaire spunea că medicina "este o ştiinţă care se foloseşte de remedii pe care nu le cunoaşte şi pe care le utilizează într-un organism şi mai puţin cunoscut",iar medicii "vindecă sigur bolile care se vindecă de la sine".Pentru Montpellier practica medicinii erau "o dramă jucată de trei actori:medicul,pacientul şi boala".

Nu aveti incredere in diagnosticile psihiatrice si aveti dreptate.Dar aceste diagnostice au fost create destul de artificial tocmai de a da psihiatriei o alura medicala,subliniind ca psihiatria si diagnosticul psihiatric nu dispun de un lucru esential din medicina somatica,anatomia patologica,adica nu poate identifica substratul organic care de fapt nici nu exista in bolile psihice cu mici exceptii.
Afirmatia dv.privind “aroganta stupida”sunt in cea mai mare parte adevarate,dar psihiatrii sunt obligati,daca vreti de societate sa se declare experti in comportqamentul uman iar pozitia in societate este o problema care nu depinde in ultima instanta de ei ci de viziunea societatii asupra psihiatriei si psihiatrilor.
Din pacate si alegatiile dv.privind tratamentele psihiatrice sunt adevarate si adesea psihiatrii aplica o medicina veterinara pacientilor lor.
Aderenta psihiatrilor la o psihiatrie politica sau represiva este bine cunoscuta si personal am publicat o monografie in 2005(Psihiatria sub dictatura comunista) in care demonstrez folosirea psihiatriei in scopuri politice.Acest lucru este demonstrat de dv.si altii pentru regimurile fasciste si ideologii extremei drepte.
Cred insa ca democratia nu este implicata in acest proces de utilizare politica a psihiatriei,desi excese au fost citate din cele mai vechi timpuri si exista si azi dar numai in cazuri izolate.

Cred ca si in ceea ce priveste”mafia “producatorilor de medicamente aveti dreptate

In privinta lui Freud parerile mele sunt total diferite.Freud face parte din fondatorii de stiinte din secolul 19,secol al ideilor si ideologiilor,alaturi de Darwin in biologie sau Marx in sociologie.Freud a dat nastere psihologiei medicale careia i-a creat concepte si legi,a documentat relatia medic/pacient si a facut din psihologie un instrument nu numai de studiu a personalitatii umane ci si un instrument terapeutic,punand baza psihoterapiei.
Cat priveste cocaina,pe care el a numit-o „un dar al zeilor” ar trebui sa ne gandim ca la acea epoca nu exista nici un medicament psihotrop,terapia facandu-se in psihiatrie cu bai reci sau electrosoc.

Creatorul unei clasificari medicale a bolilor din psihiatrie a fost Kraepelin dar nu am auzit sa fi identificat 112 sau 900 de pretinse boli mentale.

Cat priveste alcatuirea asa numitelor DSM-uri americane,acestea cauta sa creieze un ghid pentru psihiatri,deoarece clasificare initiala a lui Kraepelin nu mai corespunde totusi numeroaselor concepte moderne atat in psihologie,psihofarmacologie,a noilor metode de tratament psiho-ocupational si mai putin farmacologic.

Abuzul chimioterapeutic despre care vorbiti este real,la fel ca si interesul firmelor care fabrica medicamente.Terapia medicamentoasa are avantajul usurintei de utilizare si a unui raspuns,adesea fals mult mai rapid.
Si problema creierii de dependenta medicamentoasa este reala si tine tot de comoditatea psihiatrilor de a nu utiliza metode psihologice sau comportamentale.Mai mult ei mai degraba deleaga pe psihologi sa se ocupe de acest tip de terapie grea,lunga si adesea nesigura,motiv pentru care in prezent asistam la o invazie a nemedicilor in terapia psihiatrica,psihiatria devenind aproape o stiinta in care toti se pricep.
Cred ca aveti dreptate cand afirmati ca”Prin puterea aproape nelimitată a banilor murdari şi a influenţei politice a concernelor farmaceutice. În SUA personalul medical este obligat, pentru a-şi menţine licenţa, să urmeze continuu cursuri profesionale, care sunt aprobate şi finanţate de trusturile farmaceutice”.
Inca odata apreciez criticile dv.,critici facute cu mult bun simt si va asigur ca multi psihiatri sunt constienti de aceste aspecte negative din psihiatrie.
Daca doriti a citi monografia mea,puneti pe Adress linkul de mai jos:
http://store01.myfastshare.com/FastShareSt...BE410C0A9F8DFF1




Lindoro
INTERNETUL:UN IMPERIU SOCIOPAT?
Cine a practicat cat de cat psihiatria,acum participand la viata unui internet,chiar pe acest forum,are impresia ca nu s-a departat prea tare de specificul psihiatric in care a trait,ba daca ar fi sa vorbim drept,cei despre care urmeaza sa vorbesc sunt chiar mai periculosi.De aceea se cuvine a face o anumita consideratie,in acest cadru mic ca spatiu,asupra sociopatiei si sociopatilor,in general,o categorie umana care nu este considerata ca boala si nu sunt supusi unor restrictii specifice medicale ci mai degraba sistemului judiciar.
Termenii de sociopatie,personalitate sociopata sau antisociala sunt termeni foarte controversati,fara o delimitare precisa,fiind vorba de indivizi greu adaptabili sau chiar inadaptabili la mediul social.Caracteristica acestor indivizi este comportamentul antisocial (delincvent sau chiar criminal),care incepe din copilarie sau adolescenta precoce,manifestându-se in variate arii de manifestare sociala(relatii familiale,scoala,profesie,serviciul militar,casatorie si dece nu si pe internet,in parcuri,oriunde nu pot fi vazuti). Din acest punct de vede internetul,prin anonimatul pe care il asigura este o adevarata mana cereasca pentru desfasurarea acestor sociopatii.
Personalitatile sociopate apar deci ca un grup de personalitati caracterizate prin comportament antisocial,care actioneaza fara a tine cont de consecinte,având ca principal stimul dorinta imediata,care la rândul ei se datoreste unei tolerante scazute la frustrare (in timp ce dorintele lor sunt in continua schimbare).Ori anonimatul de pe internet nu face decat sa le stimuleze disarmonia.
Exista doua tipuri de personalitate care intra in conflict cu societatea:
-personalitatile antisociale,caracterizate prin aceea ca se afla in permanent conflict cu regulile sociale si care nu profita sub nici o forma de educatie,de recompensa sau pedeapsa,prezentând in acelasi timp si un egocentrism exagerat;
-personalitatile asociale care au fost educati in familii anormale,amorale sau imorale,subculturale sau in alte situatii educative precare.Din aceste motive ei se identifica cu personalitatile dizarmonice si antisociale care le-au servit ca model.
Sociopatul este incapabil de loialitate sau de respect fata de altii sau de valorile sociale iar mediul de anonimat de pe internet,la fel cu scrisul pe garduri sau peretii WC-urilor ii stimuleaza,mai ales ca in aceste situatii pedeapsa este greu de aplicat.
Impulsivi,egoisti,inadaptabili,incapabili de a-si recunoaste vina si de a invata din experienta,tind mai degraba de a acuza pe altii pentru faptele lor antisociale,ei vad vinovatia doar la semenii lor si dece nu la intreaga societate care nu-i apreciaza si pe care vor sa o pedepseasca prin actele lor scabroase si imorale.
Aceste persoane ajung rar la medic,mai des la comisiile de expertiza medico-legale.
Sociopatiile,asa cum am mai aratat,debuteaza din copilarie sau din adolescenta timpurie cu neincadrarea in disciplina scolara,conflictele cu vecinii,profesorii sau colegii.Ca scolari ei nu pot suporta disciplina in clase,nu pot fi atenti la procesul de invatamânt,disputele si violentele cu colegii sunt foarte frecvente.
Din experienta mea consider ca se pot gasi la sociopati urmatorul profil,sau portret robot de personalitate:
Ei sunt antipatici si mincinosi,nu se poate avea incredere in ei,nu au remuscare sau rusine,nu-si pot motiva actele antisociale.
Se remarca saracia judecatii si esecul invatarii din experienta vietii,egocentricitatea si incapacitatea de a iubi,saracia generala in relatiile afective majore,perspicacitate scazuta.
In viata sunt iresponsabili in relatiile interpersonale,pot avea adesea un comportamentul fanatic,cu sau fara consumul de alcool,viata sexuala impersonala,frivola,se integreaza greu in grup,esueaza in urmarirea unui plan in viata.
Se remarca de asemenea ura,incapatânarea,lipsa de rusine, scolarizarea la nivel inferior,lipsa in delicatetea sentimentelor,cer mult dar nu dau nimic. Cu toate acestea ei sunt satisfacuti,nu resimt sentimentul de anxietate,rusine,de vina sau remuscare.
Nu voi continua,deoarece studiul lor prezinta o literatura enorma si adesea ii putem gasi cel mai des in locurile de detentie.
Totusi,pe media electronica, sociopatii au gasit un mediu prielnic, Aici isi etaleaza nu numai lipsa de cultura dar si trasaturile lor patologice, ura,fanatismul,limbajul coprologic.Lipseste cea mai mica urma de respect interuman.Asa zisii lor adeversari sunt tratati intr-o maniera care in mod normal ar duce la violente sau chiar la tribunal,nu respecta varsat sau ierarhia.
Ei sunt tolerati din pacate pe forumuri,unde se pun conditii minime(pornografie,rasism) dar nici pe acestea nu le respecta.
Forumurile de pe internet au devenit adevarate imperii ale sociopatilor,o jungla pe care ar dori sa o vada si in marea societate.
Se cunosc virtual intre ei,ataca in haita,chipurile fac campanii pentru o persoana sau partid,nu le cere nimeni sa faca acest lucru,nu sunt remunerati dar ei persista pentru ca se defuleaza prin insulte si calomnii iar subculturalitatea lor nu-i deranjeaza,ba chiar si-o afirma in mod agresiv.O forumista de pe acest forum s-a fixat pe presedintele tarii pe care il insulta sfidand cel mai elementar bun simt omenesc.Nimic nu este sfant pentru acesti sociopati.
Cred ca cei care conduc forumurile ar trebui sa reactioneze si la acest fenomen al sociopatiei de pe internet,afirmarea libertatii de opinie nu trebuie sa intineze bunul simt,sa propage incultura, violenta, ateismul agresiv,idei comuniste sau legionare,fanatismul de orice nuanta.



Aristotel
Psihologii serviciilor secrete

Izolarea extrema, deprivarea de somn saptamani la rand, plasarea in camere frigorifice, simularea tentativei de inecare, biciuirea in timpul interogatoriilor, umilirea sexuala si culturala: George W. Bush le-a etichetat "set de proceduri alternative"; in fapt, toate tehnicile enumerate nu pot fi incluse decat in categoria actelor de tortura; si sunt uzitate de democratia prin excelenta - Statele Unite ale Americii. Procedurile de tortura psiho-fizica, devenite practica-standard in cruciada antitero, au fost imprumutate de pionii armatei si intelligence-ului american de la mai vechii inamici belici si postbelici nazisti, sovietici, respectiv chinezi. S-au cheltuit miliarde de dolari pe studierea, reevaluarea si predarea tehnicilor psihologice de intimidare a inamicului invocat, in cadrul scolilor militare si a instructajelor de tehnica interogativa. Administratia americana a editat si diseminat manuale de tortura folosite in Vietnam, America Latina sau in alte zone ale globului. Finalul razboiului rece a impus legalizarea acelor practici tortionare gandite sa provoace mai degraba rani psihice adanci decat cicatrici fizice. Iar tragedia de la 11 septembrie 2001 a oferit contextul ideal pentru implementarea procedurilor inchizitoriale in vastul Gulag concentrationar extrateritorial american, localizat in Thailanda, Cuba, Irak sau Afganistan. Cat despre efectul metodelor psihologice dure aplicate, acesta este invers celui scontat: radicalizarea inamicului, subminarea credibilitatii internationale a SUA, respectiv intelligence biasat.

Si totusi, tratamentul abuziv a devenit o institutie printre cutumele sistemului carceral american, cu personal "deviat" din sectorul psihologiei. Abjecta complicitate psihologie - servicii de informatii a fost bifata de recent declasificatul raport al Departamentului american al Apararii, Review of DOD-Directed Investigations of Detainee Abuse. Continutul documentului, solicitat de 110 membri ai Congresului, este incriminator la adresa membrilor APA (Asociatia psihologilor americani) cooptati de serviciile informative americane intr-un scop dual: (primo) sa materializeze paradigma interogativa abuziva si (secundo), in cadrul programului SERE - Survival, Evasion, Resistance, Escape (Supravietuire, evadare, rezistenta) -, sa educe psihic militarii americani pentru a rezista interogarilor in situatia capturarii lor de catre inamic.
Securistii psihologi
Piesa "Psiholog" a fost "regina" tablei de sah comuniste. Fiecare mutare a sa viza apararea "regelui" gestionar si supervizor al diabolicului sistem. A trebuit inventat si "Nebunul", ca piesa slaba din joc... stigmatizatul "dusman de clasa". Politia mintii instrumenta jocul mintii finalizat cu sah maturi de lichidare psihica a pieselor incomode.
Psihologii si psihiatrii atestati (sa-i numim psihologii-securisti), dar si pseudospecialistii initiati in studiul naturii umane la "Stefan Gheorghiu" sau pe la institute moscovite (securistii-psihologi) au aplicat cu maxima eficienta tehnicile de macro si microinginerie sociala. Distrugerea psihica a subiectului, umilirea si maltratarea sa, ca tehnici inchizitorial-ritualice, alimentau patologia Securitatii, respectiv aparatul de represiune in ansamblul sau.
Inexplicabila, atunci, absenta initiativei de lustratie printre psihologi. Volitiv sau nu, de 17 ani, chestiunea raporturilor psihologi/psihiatri si Securitate nu a fost transata in spatiul public. Nedumerirea este logica: daca in Justitie sau alte sectoare institutionale este blocat accesul la functii de conducere al fostilor colaboratori ai Securitatii, iar magistratii trebuie sa completeze declaratii ca nu sunt lucratori sau informatori ai serviciilor secrete, de ce nu s-ar aplica masuri similare in speta psihologilor? Nu este, oare, la fel de important sa nu fi fost colaboratori ai Securitatii? Respectiv, sa nu fie nici in prezent lucratori ai serviciilor secrete?

La Guantanamo si Abu Ghraib, anchetatorii americani au exersat tehnicile "dure" de interogare puse la punct de psihologii SER

Nici pana in ziua de azi nu se cunosc date relative la numarul, activitatea concreta sau eventuala disidenta a psihologilor care au lucrat in Securitate. Iar increngaturile subterane dintre psihologie/psihiatrie ca instrument de control social sau depersonalizare a individului "nesupus" si politica represiva nu au fost deocamdata recunoscute oficial.
Dimpotriva, securistii-psihologi si psihologii-securisti s-au permanentizat si perpetuat intr-o serie de organizatii si institutii de profil, respectiv mediul universitar. O dovada actuala a curioasei intrepatrunderi dintre domeniul psihologiei si al serviciilor de informatii este situatia de la Facultatea de Asistenta sociala din cadrul Universitatii Bucuresti, care propune cursuri masterale in materie de "studii de securitate" de tipul intelligence si securitate; principiile generale ale intelligence-ului, concepte operationale; surse, humint, sigint, culegere de informatii, analiza, flux informativ, intelligence strategic, rolul si functiile serviciilor de informatii in securitatea nationala. Adica un fel de anexa a Academiei Nationale de Informatii, cu pedagogi de talia lui Virgil Magureanu&Radu Timofte (SRI), Dan Dungaciu&Ionel Nicu Sava (MAE), respectiv col. psih. dr. Ion Duvac sau generalul "represiv" Constantin Degeratu.
Cat despre zona psihiatriei, un singur studiu - recent publicat de dr. I.C. Cucu si dr. M. Danila - trateaza complicitatea tacita dintre unii medici psihiatri si Securitate, mobilurile acestei complicitati, precum si metodele aplicate disidentilor. La solicitarea organelor securiste, psihiatrul accepta internarea unui opozant politic sub pretext de schizofrenie sau paranoia; majoritatea medicilor colaboratori apartineau nomenclaturii psihiatrice, ocupand functii de conducere in partid si poate chiar grade in Securitate. Abuzul psihiatric se materializa in internari fortate ale opozantilor regimului, manipularea diagnosticelor, tratamentul cu neuroleptice sau cu electrosoc fara motivatie medicala, rapiri ale disidentilor de pe strada, de la locul de munca sau domiciliu, fara mandat de arestare si spitalizarea psihiatrica a respectivului, fara un consult medical prealabil.

Simularea inecului, metoda de tortura cunoscuta inca de pe vremea Inchizitiei spaniole, a devenit pentru Administratia Bush o simpla "procedura alternativa" de interogare, perfect acceptabila

Educatorii torturii
Metodele neortodoxe de import sovietic, aplicate ca la carte de Securitatea autohtona, au fost reintroduse in circuit de intelligenceul american. S-a scris extrem de mult pe marginea ilegalitatii tacticilor abuzive de interogare post 11 septembrie 2001, dar s-a trecut cu vederea urmatorul aspect: eroarea strategica ce a condus la reevaluarea practicilor. Pentagonul a adoptat o strategie ce reproduce metodele Armatei Rosii, care insa nu erau doar inumane, ci si ineficiente. Ceea ce pentru anchetatorii comunisti nu conta, in masura in care nu erau interesati sa afle adevarul, unicul lor scop fiind extragerea unei declaratii false din gura celui cercetat. In contextul fobiei de atacuri teroriste si a frustrarii cauzate de progresul lent in culegerea de informatii de la detinutii musulmani, oficialii de la Pentagon au aplicat planul B: programul SERE (Survival, Evasion, Resistance, Escape) destinat initial antrenarii soldatilor americani luati prizonieri, pentru a putea rezista interogatoriilor si abuzurilor.
Oficialii Pentagonului au deturnat SERE de la scopul real, acela de educare a rezistentei, la practici interogatoriale tortionare. Omul cu ideea a fost gen. James T. Hill, care a intocmit o lista de tehnici aplicabile detinutilor de maxima importanta, incluzand izolarea prelungita, privarea de somn, aplicarea loviturilor fizice si exploatarea temerilor. Lista trimisa secretarului Apararii, Donald Rumsfeld, a fost aprobata fara ezitare, in decembrie 2002, si pusa in practica incepand din 2003, sub coordonarea psihologului-sef al programului SERE, col. Morgan Banks, comandantul Directoratului Operatiuni Psihologice Speciale din cadrul US Army. De altfel, Banks isi oferise serviciile in materie si in 2001-2002, pe teatrul de operatiuni Bagram (Afganistan), prin acordarea de consultanta in materie psihologica anchetatorilor militari.
Personajele-cheie ale programului de interogari abuzive sunt doi psihologi colaboratori ai CIA, James Mitchell si Bruce Jessen, pe numele carora a fost initiata o ancheta. In mai 2007, Daniel Dell'Orto, consilierul directorului adjunct al Departamentului Apararii, a emis un ordin adresat sefului Marelui Stat Major si oficialilor de la varful Pentagonului prin care solicita "prezervarea documentara" si interdictia de distrugere a dovezilor incriminatoare in ceea ce-i priveste pe Mitchell si Jessen si firma lor de consultanta psihologica cu sediul in Spokane (Washington). Initiativa lui Dell'Orto era o consecinta a solicitarii senatorului democrat Carl Levin, presedintele comisiei senatoriale de monitorizare a activitatilor militare ce investigheaza abuzul prizonierilor aflati in custodie americana. Incepand din 2001, cei doi au activat, in calitate de contractori, pentru Agentia Centrala de Informatii; anterior fusesera afiliati programului SERE, unde s-au familiarizat cu operatiunile speciale de interogari abuzive prin deprivare senzoriala si umilire.
Lista neagra a psihologilor cu deprinderi inchizitoriale capatate in cadrul CIA este completata de R. Scott Shumate, director operational al Centrului Antitero din cadrul Agentiei, in perioada 2001-2003, respectiv directorul sectorului comportamental din cadrul Departamentului Apararii.
Mitchell si Jessen
Poate ca informatia esentiala cuprinsa in raportul declasificat al Departamentului Apararii relativ la abuzurile comise de militarii americani asupra detinutilor musulmani este cea care inculpa psihologii APA pentru conceperea si implementarea sistematica a paradigmei interogarilor agresive dupa modelul SERE. Altfel spus, nu este vorba doar de o complicitate a psihologilor, ci de implicarea directa in formularea si aplicarea tacticilor interogative abuzive, sub cupola CIA. Rolul central l-au avut cei doi psihologi, James Elmer Mitchell si Bruce Jessen, ambii participanti la programul militar clasificat SERE. Gratie expertizei lor si noii paradigme pe care o propuneau, CIA i-a desemnat responsabili cu trainingul anchetatorilor in materie de interogari brutale. Tehnica inovativa propusa de Mitchell si Jessen pornea de la metodele SERE, ceea ce diferea fiind practic doar subiectul caruia i se aplica tratamentul coercitiv. Criticii lor i-au supranumit "mafiotii mormoni" (cu referire la religia pe care o imbratisau), poster boys (cu referire la celebrele postere FBI cu cei mai cautati infractori), in timp ce tacticile initiate de ei au primit eticheta de "stiinta voodoo". Vizavi de "performantele" in materie interogativa ale metodei brevetate de Mitchell si Jessen, colonelul de aviatie Steve Kleinman, activ in sectorul interogatoriilor si ofiter de informatii timp de 24 de ani, declara: "Cei doi psihologi au cauzat mai mult rau securitatii nationale americane decat vor putea vreodata intelege...".
Intrarea lui Mitchell pe piata contractorilor militari s-a produs cu trei luni inaintea atentatelor de la 11 septembrie 2001, in colaborare cu o companie de consultanta stiintifica, Knowledge Works, L.L.C. Nou infiintata firma a fost inregistrata in Carolina de Nord, cu sprijinul fostului coleg de la SERE, dr. John Chin. Din 2001 si pana in prezent, Mitchell a fondat o serie de companii similare, printre care Wizard Shop (redenumita Mind Science) sau What If, L.L.C.
In Spokane, cladirea care adaposteste sediul companiei Mitchell, Jessen&Associates, cu 120 de angajati, este ultrasecurizata, in contextul in care aici se depoziteaza materiale clasificate cu antetul CIA. Plata serviciilor de consultanta in materie psihologica este de 1000 dolari americani pe zi, plus cheltuieli, ceea ce depaseste cu mult salariul unui cadru militar angajat. Recompensa financiara acordata pentru serviciile prestate nu are o acoperire in rezultate concrete si eficiente. "Nu exista dovezi concretizate in materiale informative cum ca tacticile coercitive ar fi mai eficiente decat alte metode" - este concluzia raportului de ancheta instrumentata de senatorul democrat Carl Levin. Aflat in fruntea Comisiei senatoriale de monitorizare a activitatilor militare, Levin a probat existenta tratamentului abuziv aplicat detinutilor din inchisorile extrateritoriale americane. Investigatia sa s-a concentrat pe tragerea la raspundere a oficialilor culpabili de initierea practicilor interogative dure, respectiv a oficialilor vinovati de complicitate prin inactiune. In prim-planul anchetei senatoriale se afla psihologii Mitchell si Jessen despre a caror complicitate exista materiale scriptice care urmau sa fie distruse, la solicitarea Pentagonului si a Departamentului Apararii, dar a caror stergere a fost oprita in timp util de senatorul Levin.
Mitul Abu Zubaydah
Principala explicatie a gradului sporit de acceptanta in sectoarele militare americane a tacticilor coercitive de interogatoriu se leaga de numele lui Abu Zubaydah, unul din pionii de baza ai Al-Queda si persoana aflata in stransa conexiune cu Osama bin Laden. Mitul ca tehnicile SERE l-au determinat pe Abu Zubaydah sa furnizeze informatii s-a raspandit pe la toate comunitatile informative din lume. Capturat de fortele speciale americane in aprilie 2002, intr-un adapost din Pakistan, a fost ulterior relocat intr-o inchisoare americana din Thailanda. Intr-o prima faza, interogatoriile conduse de anchetatorii FBI au dus la obtinerea de date referitoare la atacurile de la 11 septembrie 2001 si la autorii actului terorist. Desi aflat intr-o stare de sanatate extrem de precara, Abu Zubaydah raspundea intrebarilor agentilor federali: acestia ii aratau fotografii ale unor membri ai retelei Al-Queda, iar Zubaydah dadea detalii despre implicarea fiecaruia in atentate. O poveste de succes asadar... care se va disipa odata cu intrarea in scena a echipei de anchetatori CIA. Ghidati de setul de tehnici interogative coercitive intocmit de psihologii Mitchell si Jessen - aprobat de Casa Alba -, anchetatorii au planuit o demolare psihica a detinutului, cu scopul de a extrage mai multe informatii decat obtinuse FBI-ul. "Setul alternativ de tactici", invocat de presedintele George W. Bush, a fost aplicat din plin de "baietii destepti" ai Agentiei, care au recurs la izolarea extrema a captivului: intrau zilnic in celula sa, rostind de fiecare data aceeasi fraza ("Stii ce vrem de la tine!"); au construit un sicriu pe care i l-au aratat, amenintandu-l ca-l vor ingropa de viu, au dat muzica la maxim, au redus temperatura din celula pana cand corpul prizonierului s-a invinetit de frig...
Finalitatea? Nu s-a obtinut nici o informatie suplimentara fata de cele culese de agentii FBI. In spatiul mediatic insa, reusita informativa a fost atribuita Agentiei si tehnicilor avansate de interogatoriu marca SERE, iar Mitchell si Jessen au fost declarati un fel de vrajitori intr-ale psihologiei.
Culisele complicitatii
Dovezile prezentate in raportul Departamentului Apararii sunt extrem de concludente in directia demonstrarii complicitatii psihologilor americani la dezvoltarea programului militar de practici interogative brutale, beneficiind de acordul Casei Albe. Mai precis, este vorba de un grup de psihologi, implicat anterior in programul SERE de supunere a militarilor la tratamente psiho-fizice dure, cu scopul de a-i antrena sa reziste torturii in cazul unei potentiale capturari. Dupa 11 septembrie 2001, CIA, in colaborare cu armata americana, a deturnat de la scopul originar principiile programului SERE, pentru a le aplica pe suspectii de terorism incarcerati in temnite americane. Cooperarea militaro-informativa a vizat alterarea personalitatii individului prin practici psihologice extreme si subversive, menite sa extraga informatii si confesiuni de la cei capturati. Experimentul initiat in stilul SERE este, de fapt, o violare mentala a subiectilor interogati.
Dar oare cum se explica acceptul intrarii psihologilor in lumea incestuoasa a serviciilor informative? Pretextul invocat a fost urmatorul: asistenta psihologilor este esentiala pentru desfasurarea in conditii de legalitate, siguranta si eficienta a interogatoriilor. Realitatea este insa cu totul alta. Asociatia Psihologilor Americani (APA) si-a dat girul participarii membrilor sai la sedintele de interogari, inchizand ochii si chiar contribuind la initierea tratamentelor militare brutale, in schimbul unor foloase materiale: Pentagonul urma sa acorde psihologilor (care nu au statut de medici, precum psihiatrii) dreptul de a prescrie retete pentru medicamente, ceea ce le-ar fi sporit venitul considerabil. Trebuie spus ca, incepand cu cel de-al doilea razboi mondial si pana in azi, sectorul militar a ramas cel mai mare angajator de specialisti in psihologie.
O alta potentiala explicatie ar putea fi aceea ca serviciile de informatii civile si militare erau in cautarea unor metode interogative eficiente care sa le asigure o cantitate mare de informatii intr-un timp scurt. Au apelat la specialistii psihologi din programul SERE, care au venit cu propriul set de practici sinistre - un amestec de principii pseudostiintifice - care au reusit sa convinga oficialii CIA si ai Departamentului Apararii ca ar fi cifrul care ofera acces la mintea umana. Pe langa faptul ca erau ilegale si imorale, tacticile stil SERE s-au dovedit a fi ineficiente sub aspect tactic, generand informatii biasate. Directorul organizatiei de aparare a drepturilor omului Physicians for Human Rights, Leonard Rubenstein, spunea ca plasarea autoritatii stiintifice in slujba practicilor abuzive si ilegale dateaza din perioada razboiului rece. Pe atunci, expertii psihologi si psihiatri care colaborau cu serviciile secrete recurgeau la utilizarea medicamentelor halucinogene, la hipnoza si tehnici de control mental. "Credeam ca am invatat lectia, anume ca ambitia prezervarii securitatii nationale nu constituie o scuza pentru sacrificarea stiintei si eticii".
Axa Cuba-Afganistan-Irak
In 2002, eficacitatea echipei Joint Task Force 170 (JTF-170) din Guantanamo este pusa la indoiala, in masura in care nu reusea colectarea de intelligence viabil de la detinutii talibani si Al-Queda. Pe cale de consecinta, tehnicile de contrarezistenta sunt introduse ca alternativa la metodele de interogare considerate ineficiente, la recomandarea expertilor psihologi ce activau la acea data in Unitatea de stiinte comportamentale a FBI, in Echipa de Consultanta in materie comportamentala din cadrul Armatei, psihologii clinici ai JTF-170. Instructorii SERE au fost dizlocati la Guantanamo, pentru a preda tehnici interogative de contrarezistenta. La scurt timp, pe 2 decembrie 2002, secretarul de stat Donald Rumsfeld emitea un memoriu prin care aproba aplicarea metodelor SERE, ca practica de interogatoriu.
Potrivit raportului Departamentului Apararii, tehnicile interogative de contrarezistenta marca SERE au "migrat" in Afganistan si Irak, odata cu transmiterea de documente dintr-o zona in alta sau cu transferarea de personal inspre zona Orientului Mijlociu - in special a echipelor JTF-Guantanamo si Joint Personnel Recovery Agency. In septembrie 2003, la solicitarea comandantului TF-20 din teatrul de operatiuni irakian, Joint Personnel Recovery Agency, de la baza din Cuba, trimite o echipa constituita din experti psihologi in interogatorii, pentru a acorda asistenta si training misiunii militare din Irak.
Sa revenim la metafora tablei de sah. Psihologul a devenit un pion de baza in jocul societal actual, fie el romanesc sau american. Este nelipsit din orice sector de activitate, din orice institutie, firma sau corporatie. Nu putea absenta deci nici din sectorul informativ. Lucru benefic... atat timp cat pionul invocat va sti sa evite derapajul dinspre jocul mintii inspre jocul cu mintea umana, adica va sti sa se opreasca la acea subtire linie rosie dincolo de care se intra in sfera patologiei."

Scoala torturii
SERE (Survival, Evasion, Resistance, Escape - Supravietuire, evadare si rezistenta) este un program militar american destinat antrenarii cadrelor din Armata SUA sau civililor din Departamentului Apararii sa reziste presiunilor in conditii de captivitate. Programul a fost initiat de Fortele Aeriene la finele razboiului din Coreea, aria sa de cuprindere fiind extinsa la fortele armate terestre si navale pe perioada razboiului din Vietnam.
Codul de conduita este esenta pregatirii SERE, fiind un ghid moral si comportamental al individului - militar sau civil - in situatii ostile. Principalele institute de pregatire SERE sunt cele ale aviatiei militare: bazele Fairchild (Washington), Brooks City-Base (Texas), Eielson AFB (Alaska), respectiv Pensacola (Florida). Bazele fortelor militare terestre sunt localizate la Fort Bragg (Carolina de Nord) si Fort Rucker (Alabama), iar marina americana dispune de baze SERE la NAS Brunswick (Maine) si la Warner Springs (North Island).
Aria curriculara SERE include exercitii tactice de supravietuire si evadare, rezistenta si supravietuire acvatica, iar pregatirea se face pe trei nivele: nivelul A, de baza, nivelul B, destinat personalul operativ, nivelul C, adresat trupelor cu risc major de capturare si vulnerabilitate, respectiv nivelul D, destinat exclusiv echipajelor aeriene. Caracterul controversat al programului SERE se leaga de practicile extreme de antrenament, scandaluri sexuale (relevant este cel din 1995, cand s-au descoperit 24 de cazuri de cadeti SERE agresati sexual in cadrul unor exercitii de training) si deturnarea metodelor SERE in directia unor tehnici interogative abuzive aplicate detinutilor de la Guantanamo, Abu Ghraib sau alte centre carcerale extrateritoriale americane."

CE ARE PREFECTURA CU TRAMVAIUL?!

M MALDIVU
argatu
REFORMA IN INVATAMANT SAU SANATATE? PTIU DRACE! CU CINE?

In ultimii ani dupa asa zisa revolutie a aparut,asa,un fel de stafie,un fel de slogan:reforma
Nu ma voi opri decat asupra chinului numit reforma in invatamant si sanatate,domenii in care activez si deci oarecum le cunosc.

Mai intai o reforma intr-un domeniu este o revolutie,o schimbare radicala de principii si daca se poate o cheltuire mai economica a fondurilor.
In invatamant,prima reforma s-a facut in sec.19 de Pestalozzi si ea a dominat tot timpul invatamantul romanesc.
Daca la inceput pentru noi a fost un progres,ulterior nu am mai urmarit fenomenul din Europa,nu am mai progresat,iar dupa revolutie am ramas in acelasi sistem,care continua si azi.
Pe scurt ora se divide in parti,ascultare,predare etc,elevul este pasiv (daca se poate cu mainile la spate) dupa care primeste teme pentru acasa.
Initiativa comunista de a cere universitarilor de a face manuale pentru clasele scolii generale nu au adus nimic calitativ,ba din contra,s-a ajuns la supraincarcarea elevilor cu date.In loc de a te invata scoala cum sa inveti,ea a devenit o enciclopedie in care trebuie memorate date multe,spre pierderea gustului de a mai invata inutilitati.
Manualele trebuesc facute de cei care predau si nu de super desteptii universitari care ar face bine daca ar reforma sistemul universitar care pe langa acest lucru mai este si corupt.

In invatamantul universitar nu se observa un progres,profesorul practic dicteaza un curs,studentul ia notite si asta este tot.
Pentru nacialnicii invatamantului,politicieni reforma consta in cat din PIB se da pentru invatamant si acest lucru a fost facut totdeauna cu sgarcenie.

In sanatate la fel.
Spitalul clasic il gasim si in 1950 dar si in 2008,cu pacienti asezati in saloane de 20 paturi asteptand faimosul ritual al vizitelor( a medicului de salon,a sefului si apoi a sefului cel mare),dupa care rapid tratamentul injectiile si asta este tot. Institutia sanitara a devenit locul ceremonialurilor si ritualurilor asa cum a fost de sute de ani,medicii sefi,satrapi locali uneori pretind chiar a da numele sectiei sau spitalului in care lucreaza.

Medicina romaneasca nu a progresat nici pe linie de organizarea institutiei sanitare si nici a modelului de boala.Modelul biologic,anatomic sau cum i se mai spune modelul medical a depasit 100 de ani si desi au parut modele noi,alte viziuni de a vedea boala la noi nu au voie sa patrunda,pentru ca sefii se opun,medicina sunt ei.

In schimb,ca si in invatamant se clameaza lipsa de bani,se cheltuesc bugete mari pe impartire de medicamente la polipragmatici,se ia spaga(organizarea actuala este perfecta pentru aceasta).

Psihologizarea medicinii nu se face ca element principal de reforma.Se cer doar salarii si bani pentru spitale,medicina de familie este tot cenusareasa.

Este clar ca atmosfera din Romania nu este propice pentru nici o reforma.Cei care profita din aceste institutii,din aceasta organizare nu vor permite niciodata sa se schimbe ceva.
Sa nu uitam ca in ambele sisteme troneaza fostii tartori comunisti,aici nimic nu s-a schimbat dupa asa zisa revolutie.

Urmaresc eforturile supraomenesti ale Excelentei sale Dl.Presedinte de a reforma aceste sisteme ajunse in paragina nu numai fizica dar si ca modele teoretice.
Presedintele nu este omnipotent si nu lucreaza in aceste domenii.Din aceste motive este greu de crezut ca va reusi.Iata Geoana,atata a inteles,7% pentru invatamant altfel nu semneaza.
Mare capacitati dl.Geoana sau Nicolaescu.

Nimeni ,nici nu se gandeste la reforma reala a acestor sisteme si nici nu sunt capabili chiar daca ar vrea.
Ei atata stiu bani,salarii mari,pomeni electorale si gata reforma.
In schimb se trateaza in afara tarii iar copiilor lor invata in tari cu sanatate si invatamant reformat,adica in tari occidentale.

In concluzie,in Romania nu se va face ,intr-un context ca cel prezent,reforma,cu dl.Basescu sau fara.
Reforma urmareste aspecte in primul rand calitative ale sectorului reformat si abia apoi cantitative,si de obicei trebuie sa economiseasca banii si nu sa-i praduiasca ca in prezent.
Amiral Felix
REFORMA IN INVATAMANT SAU SANATATE? PTIU DRACE! CU CINE?

In ultimii ani dupa asa zisa revolutie a aparut,asa,un fel de stafie,un fel de slogan:reforma
Nu ma voi opri decat asupra chinului numit reforma in invatamant si sanatate,domenii in care activez si deci oarecum le cunosc.

Mai intai o reforma intr-un domeniu este o revolutie,o schimbare radicala de principii si daca se poate o cheltuire mai economica a fondurilor.
In invatamant,prima reforma s-a facut in sec.19 de Pestalozzi si ea a dominat tot timpul invatamantul romanesc.
Daca la inceput pentru noi a fost un progres,ulterior nu am mai urmarit fenomenul din Europa,nu am mai progresat,iar dupa revolutie am ramas in acelasi sistem,care continua si azi.
Pe scurt ora se divide in parti,ascultare,predare etc,elevul este pasiv (daca se poate cu mainile la spate) dupa care primeste teme pentru acasa.
Initiativa comunista de a cere universitarilor de a face manuale pentru clasele scolii generale nu au adus nimic calitativ,ba din contra,s-a ajuns la supraincarcarea elevilor cu date.In loc de a te invata scoala cum sa inveti,ea a devenit o enciclopedie in care trebuie memorate date multe,spre pierderea gustului de a mai invata inutilitati.
Manualele trebuesc facute de cei care predau si nu de super desteptii universitari care ar face bine daca ar reforma sistemul universitar care pe langa acest lucru mai este si corupt.

In invatamantul universitar nu se observa un progres,profesorul practic dicteaza un curs,studentul ia notite si asta este tot.
Pentru nacialnicii invatamantului,politicieni reforma consta in cat din PIB se da pentru invatamant si acest lucru a fost facut totdeauna cu sgarcenie.

In sanatate la fel.
Spitalul clasic il gasim si in 1950 dar si in 2008,cu pacienti asezati in saloane de 20 paturi asteptand faimosul ritual al vizitelor( a medicului de salon,a sefului si apoi a sefului cel mare),dupa care rapid tratamentul injectiile si asta este tot. Institutia sanitara a devenit locul ceremonialurilor si ritualurilor asa cum a fost de sute de ani,medicii sefi,satrapi locali uneori pretind chiar a da numele sectiei sau spitalului in care lucreaza.

Medicina romaneasca nu a progresat nici pe linie de organizarea institutiei sanitare si nici a modelului de boala.Modelul biologic,anatomic sau cum i se mai spune modelul medical a depasit 100 de ani si desi au parut modele noi,alte viziuni de a vedea boala la noi nu au voie sa patrunda,pentru ca sefii se opun,medicina sunt ei.

In schimb,ca si in invatamant se clameaza lipsa de bani,se cheltuesc bugete mari pe impartire de medicamente la polipragmatici,se ia spaga(organizarea actuala este perfecta pentru aceasta).

Psihologizarea medicinii nu se face ca element principal de reforma.Se cer doar salarii si bani pentru spitale,medicina de familie este tot cenusareasa.

Este clar ca atmosfera din Romania nu este propice pentru nici o reforma.Cei care profita din aceste institutii,din aceasta organizare nu vor permite niciodata sa se schimbe ceva.
Sa nu uitam ca in ambele sisteme troneaza fostii tartori comunisti,aici nimic nu s-a schimbat dupa asa zisa revolutie.

Urmaresc eforturile supraomenesti ale Excelentei sale Dl.Presedinte de a reforma aceste sisteme ajunse in paragina nu numai fizica dar si ca modele teoretice.
Presedintele nu este omnipotent si nu lucreaza in aceste domenii.Din aceste motive este greu de crezut ca va reusi.Iata Geoana,atata a inteles,7% pentru invatamant altfel nu semneaza.
Mare capacitati dl.Geoana sau Nicolaescu.

Nimeni ,nici nu se gandeste la reforma reala a acestor sisteme si nici nu sunt capabili chiar daca ar vrea.
Ei atata stiu bani,salarii mari,pomeni electorale si gata reforma.
In schimb se trateaza in afara tarii iar copiilor lor invata in tari cu sanatate si invatamant reformat,adica in tari occidentale.

In concluzie,in Romania nu se va face ,intr-un context ca cel prezent,reforma,cu dl.Basescu sau fara.
Reforma urmareste aspecte in primul rand calitative ale sectorului reformat si abia apoi cantitative,si de obicei trebuie sa economiseasca banii si nu sa-i praduiasca ca in prezent.
Antisecu

Holdevici: „Am fost un amarat de agent. N-am fost niciodata impotriva unui regim”. Lista celor turnati: Ion Vulcanescu, Gregorian Bivolaru, Vladimir Gheorghiu
Autor: CRISTIAN ANDREI • Categoria: Special • Publicat la: 2011-02-22 19:26:13
Psihologul Holdevici Alice-Irina a recunoscut toate notele informative date Securitatii, cu exceptia celor legate de Frontul Salvarii Nationale, despre care spune ca „nu isi aduce aminte”. Fostul profesor de la Academia Nationala de Informatii admite ca a primit bani de la fostul regim opresiv si ca printre cei turnati se numara si prieteni. In ceea ce priveste cariera avuta dupa 1989, Holdevici ne-a spus ca nu a fost intrebata la angajare de SRI despre trecutul ei. Totodata, ea a dezvaluit ca s-a intalnit in scop profesional cu Marie-Jeanne Ion dupa ce aceasta a fost adusa din Irak.
Reporter: Cum ati fost recrutata de Securitate?
Holdevici Alice-Irina.: Lucram la Plafar.

R: Conform datelor, in 1984 lucrati la Textila Grivita.
H.A.: La Plafar am fost pana la finele lui 1983. Nu imi mai aduc aminte.

R: In mai multe note informative pe care le-ati dat Securitatii, vorbiti despre FSN in noiembrie 1989.
H.A.: Nici pomeneala! Chiar nu stiu despre ce este vorba.

R: Vreti sa va citesc din notele date?
H.A.: Da, cititi-mi poate ma dumeresc. (I s-au citit notele informative despre FSN.) Cred ca este o smecherie, pentru ca nu sunt ale mele. Dar ce stiu eu de la flacaii aia e ca ei mai puneau o nota de pe numele unuia pe numele altuia. Nu garantez, dar sigur nu sunt ale mele. Jur pe orice ca nu-mi aduc aminte. Sigur nu am dat note in forma asta.

R: In rapoartele ofiterilor se noteaza ca ati primit bani de la Securitate.
H.A. Da, am primit bani. Erau si niste spray, si alte lucruri.

R: Dupa Revolutie unde ati lucrat?
H.A.: Dupa Revolutie am lucrat la Spitalul Nr. 9, ca psiholog. Apoi am lucrat la Institutul de Psihologie al Academiei, pana in 1995. Am fost si lector la Universitatea Bucuresti si in 1995 am dat concurs la Academia Nationala de Informatii – SRI. Acolo am lucrat pana in 2002. In clipa de fata, am o colaborare cu ora la Universitatea ”Titu Maiorescu”.

R: Apar note informative si despre Vladimir Gheorghiu, fostul dvs. sef?
H.I.: Da, aceste note sunt reale.

R: Ati dat note informative despre Ion Vulcanescu?
H.I: Da, si acestea sunt reale. Dansul a fost profesorul de yoga al lui Gregorian Bivolaru – tantra yoga. Eu nu eram foarte incantata de aceste practici. I-am atras insa atentia ca „stiti ca ma cheama si mai taceti din gura”. I-a spus „domnule profesor, pe mine ma tot cheama, mai bine daca aveti ceva de spus nu spuneti”.

R: Domnul Gheorghiu stia de legaturile dvs. cu Securitatea?
H.A.: Da, bineinteles.

R: Ati dat informatii si despre sotia dlui Gheorghiu?
H.A.: Da.

R: In dosar apar note informative despre un cetatean din Guineea, de la care ati obtinut informatii dupa ce l-ati hipnotizat.
H.A.: Nu am obtinut informatii in stare de hipnoza. L-am vindecat de balbaiala.

R: Ati dat informatii si despre familia Damanachis.
H.A.: Da, m-am ocupat de copilul lor handicapat. Doamna facea acelasi lucru cu mine, stiam una de alta.

R: De ce ati dat atatea note la Securitate?
H.A.: Cum sa va spun, nu m-a batut nimeni. Este greu de spus de ce. Eu sunt dintr-o familie complicata, bunicul meu este refugiat din Basarabia, preot. Strabunicul - impuscat de comunisti pentru ca au botezat un copil. Fratele lui tata a facut inchisoare ca legionar. O familie putin mai cu probleme. Nu am fost educata impotriva regimului. Dimpotriva, am fost un om normal, nimeni nu mi-a spus nimic despre chestiile astea, am fost pioniera, utecista, am intrat in partid la cerere, n-am fost impotriva regimului comunist, nici impotriva regimului astuia, n-am fost niciodata impotriva vreunui regim. Acesta este modelul meu, ca este prost sau bun...

R: Acum regretati aceste note?
H.A.: Greu de spus. La toti oamenii de care eram apropiata le-am spus, deci le-am atras atentia. Toti prietenii mei au stiut. Eu n-am fost impotriva regimului Ceausescu, desi m-a aruncat la matura. Nu am fost impotriva nici unui regim, ca dovada am fost la Academie pe structura noua.

R: Cand ati fost angajata la SRI v-a intrebat cineva despre trecut?
H.A.: Nu m-a intrebat nimeni nimic. Chiar daca pare caraghios, nu are nici o legatura una cu alta: faptul ca am dat inainte note si apoi am predat la Academia Nationala de Informatii. Eu nu am lucrat in operativ la SRI.

R: Ce ii invatati pe cei de la Academie?
H.A.: Le predam psihopedagogie, psihiatrie si teoriile personalitatii. Era un curs normal universitar. Trebuie sa spun ca o perioada in scoala mai erau fosti ofiteri, nu s-ar fi speriat foarte tare de mine.

R: Dar dumneavoastra ati fost ofiter inainte de 1989?
H.A.: Nu. Am fost o amarata de agent.

R: Ati jucat vreun rol cand au fost adusi cei trei ostatici din Irak?
H.A: N-am avut nici un rol. Am discutat la un moment dat cu doamna. Am discutat doar cu Marie-Jeanne, a fost un „debriefing” sa nu fie stresata. A fost o discutie scurta.

R: Cu ceilalti doi ati discutat?
H.A.: I-am vazut, dar nu am discutat. Vreau sa va spun ca sunt pensionara si nu mai detin nici un fel de functie, nici macar la asociatia locatarilor. Eu am fost in lotul cu meditatia transcendentala si m-au trimis muncitor necalificat, la matura, de la catedra universitara. Este o chestie nedreapta, am fost stransa cu usa. Eu nu detin nici o functie publica, nu ma incadrez la punctele legii CNSAS.


Obiectivul „Vidu” si yoghinii. Recrutata pentru a-i urmari pe Ion Vulcanescu si adeptii miscarii Meditatia Transcendentala
Pe parcursul celor sase ani in care a colaborat cu Securitatea, Holdevici Alice-Irina a dat 244 de materiale informative, dintre care 149 s-au pastrat la dosar, iar 115 materiale informative nu s-au gasit. Conform rapoartelor si chitantelor, titulara a fost recompensata cu 2.800 de lei, primiti in cinci transe. Ea a fost racolata de Securitate pentru a-i urmari pe Ion Vulcanescu, Gregorian Bivolaru si pe cei care au facut parte din miscarea Meditatia Transcendentala.
„Horia, de profesie psiholog, a fost recrutata la data de 30.06.1984 pentru incadrarea informativa a lui Vidu, element fost condamnat, seful fostei organizatii subversive Graiul Sangelui, urmarit prin dosar de urmarire informativa de Securitatea Municipiului Bucuresti. De la recrutare si pana in prezent, informatoarea a furnizat un numar de 15 note care se refera in principal la obiectivul VIDU, dar si la alte elemente care au facut parte din Meditatia Transcendentala sau cu preocupari de yoga. Horia fiind o persoana foarte constiincioasa a respectat intocmai instructajul ce i s-a facut pentru infiltrarea in dosarul de urmarire informativa prin intermediul sotiei lui Vidu, reusind sa castige increderea acestor elemente deosebit de suspicioase si sa furnizeze date utile despre activitatea si preocuparile lor prezente”, scria ofiterul de Securitate maior Grigoroiu Ionel intr-o nota de analiza a informatoarei „Horia” din 19 iunie 1985. Apreciata de fostul regim opresiv comunist pentru ca „are calitati deosebite pentru munca de Securitate” si pentru ca „a furnizat un numar mare de materiale de valoare operativa”, Holdevici a fost si rasplatita de Securitate.

Bani si spray-uri
Primii bani incasati de Holdevici pentru munca prestata au fost in septembrie 1989, cand a primit 500 de lei. In mai 1986, primeste cadouri de aceeasi valoare: un spray lac fixativ „Gloria”, un spray deodorant „Rexona”, un spray deodorant „La Fam”, un sapun „Rexona” – 50 de lei si un buchet de flori de 30 de lei. Alte doua chitante de 500 de lei au fost incasate in aprilie 1988 si martie 1989. Cea mai mare suma primita de Holdevici vine in septembrie 1989 – 800 de lei.

Ion Vulcanescu, profesorul de yoga al lui Gregorian Bivolaru
Interesant este ca psihologul Holdevici nu semneaza cu nume conspirativ cand este vorba de Ion Vulcanescu. La sediul Ministerului de Interne, ea noteaza ca: „Vulcanescu nu are o orientare ideologica materialist-dialectica, lucrarile sale fiind caracterizate printr-o filozofie idealista, cu elemente de misticism. Lucrarile cunoscute de mine «Brevia» de Hatha Yoga si «Moment uman» nu se ridica la inaltimea pretentiilor autorului”. In continuare ea il descrie pentru Securitate pe Vulcanescu, profesorul de yoga al lui Gregorian Bivolaru. „Am indoieli in ceea ce priveste profilul moral al cetateanului I.V. Imi bazez aceasta afirmatie pe urmatoarele argumente: are o mare forta de dominare si doreste cu orice pret sa se afirme, cand acest lucru nu-i reuseste prin mijloace obisnuite, face apel la elemente de sugestie; in anturajul lui V. se gasesc prea multe persoane tinere de sex feminin, cu o structura slaba de personalitate, iar profilul sau ideologic nu este corespunzator unui om al zilelor noastre.”

A suferit de pe urma Miscarii Meditatia Transcendentala
Irina-Alice Holdevici a fost practicanta, la randul ei, de cursuri de yoga, facand parte din Miscarea Meditatia Transcendentala. Dupa interventia Elenei Ceausescu care ii interzice pe transcendentali, Holdevici este data afara de la Institutul de Educatie Fizica si Sport, unde era psiholog, si este trimisa sa munceasca la Plafar. „Paralel cu activitatea profesionala, a desfasurat pana in 1982 si s-a ocupat de yoga, fiind instructoare la mai multe cercuri, inclusiv la cercul de yoga de la Casa de Cultura. Intrucat a participat la unele sedinte ale sotilor S. (n.r. – Stoian) pe linia Meditatiei Transcendentale, Holdevici a fost exclusa din randurile membrilor PCR si inlaturata din invatamantul superior”, se arata intr-o nota din 27 iunie 1984. Ulterior, a fost reabilitata de Securitate, dar nu i s-a dat voie sa mai predea in invatamantul universitar.

Note despre mentorul sau
Psihologul a dat note informative si despre familia fostului ei sef, Vladimir Gheorghiu. „Acesta se simte in continuare nedreptatit de cele petrecute in cadrul Institutului de Psihologie Bucuresti... Sotia profesorului V.G. a relatat ca face parte din organizatia Amnesty International... Ea a afirmat faptul ca ceea ce a determinat-o sa se inscrie in cadrul acestei organizatii a fost situatia creata in Romania in anul 1982, legata de Meditatia Transcendentala”, se arata intr-o nota informativa din 29 august 1987 data Securitatii, dupa ce si-a vizitat fostul profesor in Germania. In dosarul depus de CNSAS la Curtea de Apel Bucuresti mai sunt alte note informative despre prieteni care ascultau Europa Libera sau care au facut comentarii dusmanoase la adresa regimului comunist.

Holdevici Irina il descrie pe Ceausescu drept un „psihopat paranoic”
„A fost vorba de dereglare psihica in cazul lui Nicolae Ceausescu. Multi intreaba daca raposatul a fost paranoic si eu, de regula, le raspund - si aceasta este opinia mea personala - ca n-a fost paranoic, ci psihopat paranoic. Diferenta este de grad, ambii au un sistem ideativ rigid, cred foarte tare ca ceea ce este in capul lor este si adevarat, diferenta intre un paranoic si un psihopat paranoic este gradul de desprindere de realitate. De pilda, paranoicul o sa iti spuna ca el comunica cu extraterestrii si ca dusmanii pun otrava in lampa din plafon si iti dai seama repede ca este prea de tot, in timp ce un psihopat paranoic te va convinge pana la un anumit punct, pentru ca el pare coerent. La o prima analiza, parca nu este chiar nebun de tot. Paranoizii sunt printre noi si sunt in functii foarte inalte, peste tot in lume. Paranoid au fost si Hitler, si Stalin”, a fost descrierea facuta de psihologul Holdevici Irina fostului dictator la emisiunea „Profesionistii” de pe TVR.

CITESTE SI Dosarul Holdevici – SRI. Securitatea a fost informata cu doua luni inainte de Revolutie de aparitia si planurile Frontului Salvarii Nationale
http://www.puterea.ro/news16413/Holdevici-...r-Gheorghiu.htm
COSTACHI
Noua morala comunista si urmasii lor PSD :exemplul psihiatriei
Poate ca nimeni nu a explicat mai clar rolul psihiatriei in societatea romaneasca decat insusi Ceausescu. Astfel, in 1968, cu ocazia deschiderii anului uiversitar, el a afirmat in mod franc: “Exista oare unii care mai pot crede ca in Romania de astazi ar mai fi forte capabile sa ameninte sistemul socialist? Eu cred ca nu mai exista. Nici taranii colectivisti, nici muncitorii, nici intelectualii, nimeni nu-si mai poate permite sa se indoiasca de soliditatea si forta socialismului. Bineinteles, mai exista nebunii, si nebuni exista peste tot in lume, dar pentru acestia societatea noastra are la dispozitie toate mijloacele necesare, inclusiv camasa de forta”.
Era clar din exprimarea dictatorului ca in socialism numai nebunii mai pot fi opozanti politici, dar pentru ei socialismul pregatise -la propriu - camasa de forta.
Prima problema care s-a repercutat si asupra psihiatriei a constituit-o pretentia ideologiei comuniste de a construi o “noua societate” si pe aceasta baza o “noua morala", noi relatii de drept. Prin aceasta autoacreditare ei s-au considerat in drept sa bulverseze toate principiile moralei si normele de drept recunoscute de catre societatea civilizata si probate de istorie. Nu este vorba aici de ceea ce ei numeau “morala burgheza”, ci de principiile universale ale dreptului si, mai ales, de acelea privind drepturile individului, principii la care s-a ajuns dupa un lung si anevoios drum al istoriei (de la dreptul roman, pana la principiile moralei crestine si ale miscarilor umaniste din ultimele secole).
Pornind de la conceptul marxist, conform caruia “proprietatea este un furt”, ideologia comunista a lovit in dreptul sacru al omului la demnitate, pana la transformarea lui intr-o rotita nesemnificativa a colectivului, a masei, concepte abstracte de cabinet, in numele unui ideal utopic de fericire colectiva. Daca teologii realizau raiul dincolo de mormant, comunistii pretindeau ca acesta se afla neaparat “in viitor”, dar nici din morti si nici din viitor nimeni nu s-a intors pentru a confirma utopia raiului comunist.
Pentru comunisti socialismul trebuia sa insemne insa o noua morala, adica principii noi in care trebuia sa se incadreze societatea viitorului. Aceste principii rezultau, dupa ideologia comunista, pe baza studierii filozofiei marxiste, ale carei concepte aveau peste 150 de ani. “Principiile morale” nu se realizau gratie unor transformari interioare ale individului in contact cu “cea mai dreapta societate”, ci invers, individul, in mod artificial, trebuia “sa corespunda” principiilor filozofului de acum 150 de ani pana la stadiul cand el s-ar fi numit “om nou”.
Pentru a trece in planul practicii sociale aceasta mistificare, regimul, care se asigurase prin Securitate de puterea perpetua, pusese in functiune nu doar mijloace de propaganda sau mijloace economice, ci mai ales inchisori, tortura, dominarea societatii de catre Securitate si activisti de partid si, spre nefericirea noastra, psihiatriei i se atribuise un rol important. Iata de ce utilizarea psihiatriei in scopuri politice in Romania nu trebuie privita doar ca un simplu exces de zel particular al catorva tortionari romani care si-au vandut constiinta. Acest fenomen reprezinta mai degraba o “metastaza” romaneasca a comunismului, caci din fosta U.R.S.S. pana in China, Cuba sau Vietnam problemele psihiatriei au ramas aceleasi in lagarul socialist. Insa, ca in orice constructie de cabinet, “noua morala” trebuia sa esueze, si ea a esuat lamentabil atunci cand sistemul represiv din care facea parte a intrat in colaps.
Astfel, respingand proprietatea privata si cladind pe aceasta baza noua morala colectivista, ideologia comunista considera in mod utopic socialismul ca beneficiind de scaderea treptata nu numai a criminalitatii, dar si a numarului de boli mintale, deoarece toate acestea isi aveau substratul in “proprietatea privata”. De fapt, fenomenul nu a evoluat deloc dupa aceste premize teoretice, desi acest lucru nu-i oprea sa afirme ca nevrozele, de exemplu, scad in socialism, chiar daca pentru aceasta trucau statisticile.
“Cultul maselor”, ca si masificarea individului au condus la principii de drept aberante, asa cum ar fi: aderenta principiala a intregului popor la socialism, superioritatea socialismului si mersul implacabil al oricarei societati spre socialism.
“Morala” socialista afirma in mod aberant inexistenta conflictelor antagoniste in socialism, motiv pentru care pluralismul si chiar simpla dizidenta erau straine socialismului, ele erau “imposibile” atat in teorie, cat si in practica. Din aceste motive in socialism nu era loc pentru opozitie, aceasta neputand fi introdusa decat fie din exterior - ca export de contrarevolutie -, fie din interior, caz in care putea fi acceptata doar ca epifenomen al patologiei mentale.
Aceste aberatii denumite cu termenul de “noi principii” ale societatii socialiste au pus stiinta dreptului in fata unor probleme pe care omenirea nu le mai cunoscuse, iar etica psihiatrica a trebuit sa se subordoneze acestei noi morale si sa considere opozitia politica sau religioasa ca facand parte din psihopatologie. Psihiatria, de fapt, o stiinta medicala, era fortata de ideologi sa argumenteze dogma inexistentei opozitiei politice la comanda organelor de represiune si sa acrediteze ideea ca acest fenomen nu este decat boala mentala.
Daca acest lucru era realizat din punct de vedere etic si legal, un psihiatru nu mai trebuia sa-si camufleze incalcarile de etica ale meseriei, caci daca acesta avea “constiinta politica”, el era, in viziunea partidului, activist de partid in domeniul sau de activitate (psihiatria). Aceasta indoctrinare se incastra repede in constiinta psihiatrului pregatit sufleteste pentru a deveni colaborationist, caci iata ce declara un psihiatru care corespundea acestor criterii (M. Piticaru, Dimineata, 1992): ”…dar de ce sa nu fie dizidentul politic sau religios un bolnav psihic”..., motiv pentru care ridicarea lor de pe strada cu ocazia diferitelor evenimente comuniste aparea acestui “psihiatru” ca logica, psihiatrul, asa cum afirma el, fiind in socialism “agentul unei ordini sociale date”.
Psihologia si psihiatria fiind dicipline cu implicatii ideologice, erau in fapt o expresie particulara a materialismului dialectic. Acum era clar ca partidul si securitatea se puteau comporta ca pe propriul lor domeniu, chiar si fara sa mai consulte pe specialist.
In acest cadru se inscriu relatiile dintre psihiatrie si dizidenta politica, precum si teoriile politizante ale psihiatrilor care au servit securitatea si partidul comunist. Aceste concepte in statul totalitar au devenit obligatorii, fiind impuse pe cale administrativa. Regimul a transferat astfel psihiatriei foarte multe comportamente privite ca acte politice (propaganda antisocialista sau religioasa pe care in anii ’50 – ‘60 le condamnau pe baza codului penal comunist). Dar foarte frecvent aceste acte controversate puteau fi si pure inventii sau interpretari ale Securitatii.
Teoretizand o serie de conceptii marxiste si prin aplicarea lor in domeniu, ideologii partidului au ajuns la falsa afirmatie conform careia numai capitalismul si proprietatea privata ar fi cauza si motivatia comportamentului criminal, ca o reactie impotriva nedreptatilor sociale.
In societatea socialista din contra, crima si mai ales opozitia politica fata de comunism nu se puteau datora decat influentelor externe sau unui dezechilibru mintal. Acest lucru va explica permanenta “atentie” a politiei politice fata de psihiatrie, de la organizarea acesteia si pana la problemele care tineau de diagnostic sau de tratament. Din aceste motive psihiatria va fi supraincarcata de activisti de partid si de colaboratori ai Securitatii, astfel facandu-si aparitia acea nomenclatura care a dirijat ieri, dar si astazi, problemele psihiatriei romanesti.
Numai prin reeducarea delincventilor, in cadrul colectivelor de munca sau in unitatile de reeducare de tipul inchisorii din Pitesti, aceste deviatii politice puteau fi rezolvate. Daca nici dupa reeducare dizidentul nu se “linistea” si mai ales daca actiona din nou impotriva regimului, aceasta nu putea fi decat din doua motive: ori era agent al unei puteri straine, ori un nebun incurabil. Din aceste motive, psihiatria politica din Romania a incadrat foarte multi “recidivisti” cu activitate politica in spitalele de psihiatrie.
Daca in Uniunea Sovietica, sub influenta lui Snejnevski, se utiliza un diagnostic mai voalat - schizofrenia latenta, in Romania, elevii lui Snejnevski (Predescu, Milea) vor utiliza diagnostice mult mai medicalizate, cum ar fi schizofrenia paranoida sau paranoia. Se stie ca psihiatrii occidentali nu au recunoscut niciodata ca entitate stiintifica schizofrenia latenta. A avea idei contra regimului, a persista in acestea reprezenta pentru tortionarii psihiatriei romanesti un comportament patologic de tip paranoid. Rezulta in realitate ca in socialism numai conformistii puteau aspira la normalitate. Daca in multe tari comuniste Securitatea isi asigura singura, direct controlul asupra etapelor internarii, in Romania colaborarea dintre psihiatru si securist era asa de stransa, incat represiunea psihiatrica cadea cel mai frecvent doar in sarcina psihiatrului din ambulatoriu sau din spital.
Aceasta ”incredere” a Securitatii din Romania in “colegii” psihiatri decurgea logic din evolutia legislativa de la Decretul 12/1965, in care rolul principal in internarea obligatorie o detinea organul de represiune, la Decretul 313/1980, in care aproape intreaga responsabilitate revenea psihiatrului, acesta cu voie sau fara voie devenind un instrument al organelor de represiune si nu ca particular, ci prin functia sa in cadrul statului comunist.
“Noua morala”, cu afirmarea socialismului infailibil si invincibil, a facut sa se puna in practica asa-zisa represiune "aseptica”, adica o represiune pur medicala, pentru a camufla anumite fatete ale regimului de represiune, reusind astfel sa tarasca psihiatria romaneasca pe drumul celei mai mari mistificari si incalcari de etica medicala.
Se pune intrebarea daca justifica chiar pentru psihiatrii subalterni nomenclaturii, caracterul fortat, represiv al abaterilor de la etica psihiatrica si, in definitiv, de la etica medicala? Oare pericolul care il pandea pe psihiatrul nonconformist era atat de nimicitor?
Personal, dupa aproape 40 de ani de experienta, nu cred acest lucru. Lipsa loialitatii dintre profesionisti, dorinta de parvenire sau de a capata o anumita pozitie in ierarhie, chiar nevoia de liniste si de a nu avea dificultati reprezentau mai degraba motivatiile cele mai plauzibile. Nici degrevarea de raspundere - pe motiv ca, in definitiv, seful care dirija actiunea raspundea - nu poate constitui un argument solid. Experienta proceselor nazistilor de la Nürenberg credem ca este edificatoare in acest domeniu. Se poate oare ierarhiza raspunderea pentru a afirma ca vinovati sunt doar Predescu, Milea, Ionescu, Romila sau Grecu si de ce, in ultima instanta, nu doar Ceausescu?
Incercarea de a crea o noua morala si noi principii de drept, desi a esuat principial si in practica sociala dupa jumatate de secol de comunism, a fost realizata ca unica si dureroasa, ca experiment social.
Sa examinam deci nu artificii propagandistice privind “noua morala“ socialista, ci adevaratele rezultate ale experimentului de inginerie sociala comunista. Trei probleme din acest domeniu ni se par mai importante, psihiatria fiind aici profund implicata:
a. ingineria sociala comunista;
b. institutionalizarea minciunii si a dublului standard;
c. transformarea psihiatriei intr-o servitoare a regimului si a sistemului represiv comunist.
Pintea Haiducul
Citeaza (Lindoro @ Dec 4 2010, 03:53 PM) *
O forumista de pe acest forum s-a fixat pe presedintele tarii pe care il insulta sfidand cel mai elementar bun simt omenesc. Nimic nu este sfant pentru acesti sociopati.


Si miile de oameni care scandau "iesi afara, javra ordinara!" tot sociopati erau? dry.gif Care e ideea, sa-i declarati sociopati pe toti nemultumitii ca sa decredibilizati vointa de schimbare politica, sau ce? Arza-v-ar focul de securisti infecti...
Simon
Citeaza (obiectiva @ Nov 28 2010, 09:52 AM) *
Nu s/a schimbat NIMIC..... DUPA 21 DE ANI.. am fost la REVOLUTIE... pentru a avea DREPTUL DE A VORBI LIBER....abia am fost externata de la psihiatrie, unde am fost dusa cu Politia... pentru ca am gura mare... si imi cer drepturile.... 8 zile, internare, fara mobil, fara dreptul la un telefon pentru a/mi anunta familia, cand spuneam ca vreau sa imi sun avocatul, mai primeam doua injectii..... medicul psihiatru NU a vorbit cu mine, timp de 8 zile... de UNDE mi/a pus diagnosticul??



Citeaza (copywrite89 @ Nov 28 2010, 01:20 PM) *
Apropo de Psihiatrie..

Intuitiv, nu am avut niciodată încredere în diagnosticele psihiatrice, fiindcă este mai mult decât evident pentru oricine, că dinamica şi fiziologia creierului uman continuă sa rămână o enigmă pentru medicină, chiar şi în acest secol.

- aroganţa stupidă, cu care psihiatrii îşi arogă statutul de experţi în probleme ale comportamentului uman, dobândind în timp o poziţie din ce în ce mai solidă şi respectabilă în societate, deşi nu are nici cea mai mică urmă de susţinere ştiinţifică, o consider din multe puncte de vedere un atentat la adresa libertăţii umane.

- complicitatea psihiatrilor cu aparatele represive statale, a dus la crearea în întreaga lume a unei reţele diabolice de stabilimente psihiatrice, folosite pentru anihilarea fizică şi socială a indezirabililor. Fenomenul nu a ţinut şi nu ţine cont de regimul politic şi în nici un caz de mascarada numită "democraţie", deşi mai cunoscute rămân SPS-urile sovietice popularizate de Aleksandr Isaevici Soljeniţîn în Arhipelagul Gulag. Am menţionat în articolul despre Mihai Eminescu, cum el însuşi a fost una dintre primele victime ale acestei tagme.


Departe de mine intenţia de a nega existenţa persoanelor oneste printre practicanţii acestei meserii sau printre cei care se supun jurământului lui Hipocrate, privind sistemul corupt în care sunt obligaţi să profeseze.

Din nefericire însă, nu puţini medici de talia unui Josef Mengele sau psihiatri de genul "părintelui" Sigmund Freud şi promovarea otrăvurilor industriei farmaceutice (total lipsită de discernământ şi compasiune pentru fiinţa umană), m-au făcut, în timp, să consider că singurul accesoriu care le lipseşte unor "halate albe", pentru a-şi arăta adevărata faţă, este o coasă.
Până în prezent nimeni nu i-a obligat pe psihiatri să dovedească ştiinţific, că maladiile mentale pentru care prescriu droguri pe bandă rulantă, ar avea un corespondent în fiziologia cerebrală.

Mai mult decât atât, nici o deficienţă nutriţională nu s-a permis să fie explorată de către această mafie psiho-farmaceutică şi pseudo-ştiinţifică, pentru a explica diverse anomalii mentale precum depresia, dereglarea bipolară, schizofrenia ş.a.m.d., chiar dacă nenumărate studii independente având la bază dieta alimentară, au avut succes în tratarea lor.

Multe articole publicate în revistele medicale şi finanţate de criminala industrie farmaceutică, susţin existenţa unui dezechilibru chimic al neuro transmiţătorilor din creier, ce necesită prin urmare, pentru reechilibrare, administrarea de droguri psihotrope, în ciuda faptului că nu există nici un fel de teste de laborator care să probeze ştiinţific aceste afirmaţii.


Deci cine este, istoric vorbind, responsabil de această focalizare obsesivă pe tratarea medicamentoasă a anomaliilor mentale ?

Nimeni altul decât Sigmund Freud, individul pentru care principala motivaţie a comportamentului uman, era impulsul incestuos. Freud a creat o "epidemie" a uzului de cocaină în întreaga Europă, beneficiind simultan de mita substanţială oferită de două companii farmaceutice majore, Merck şi Parke-Davis (actualmente o subsidiară a Pfizer).

Când escrocheria a fost dată în vileag, acest nemernic căruia i s-au ridicat monumente de respectabilitate, a început promovarea unei alte clase de droguri de coşmar, amfetaminele, despre care se ştia că sunt ineficiente, extrem de toxice şi că provoacă o dependenţă puternică.

Cum s-au întocmit, în timp, nomenclatoarele ce au ajuns să cuprindă de la 112, iniţial, aproape 900 de pretinse boli mentale, dintre care doar respiraţia profundă a fost deocamdată exclusă ?


Extrem de simplu şi eficient... prin vot ! Şi printr-o târguială ca la tarabă,sau cum elegant încerca să se exprime un psihiatru britanic participant la "conferinţa" de redactare a celei de-a treia ediţii: "ca la o licitaţie de tutun."

Perfect conştienţi de caracterul conspirativ al acestei catastrofe de "manual", cu pretenţie de operă ştiinţifică, o comisie de 25 psihiatri marcanţi, dintre care 19 sunt cunoscuţi ca fiind pe statele de plată ale marilor concerne farmaceutice, deliberează în prezent în secret, stabilind cât de lungă va fi de această dată lista maladiilor mentale.

Există mărturii îngrijorătoare, privind includerea în această listă a unor comportamente umane gen: dependenţa de internet, preocuparea obsesiv religioasă, paranoia politică conspiraţională şi altele similare, care le va garanta drept clientelă întreaga populaţie a lumii, numai bună de a fi clasificată global ca fiind alienată şi deci potenţială "beneficiară" a unui tratament cu droguri psihotrope.

Nu putem aprecia ce venituri enorme vor fi astfel asigurate asasinilor chimici din corporaţiile farmaceutice, dar ne putem face o idee, ţinând cont că în 2007 aceştia au avut un profit de 22,8 miliarde dolari.

Un procent alarmant de 75 % dintre militarii americani, se află sub tratament cu droguri legale, conducând la faptul că mai mulţi dintre ei mor mai degrabă prin sinucidere, decât în luptă.

Cum de s-a ajuns ca grupe de droguri perfect cunoscute prin efectelor lor nocive şi prin dependenţa gravă pe care o provoacă, să ajungă a fi prescrise legal iar uzul lor să fie încurajat de psihiatri, medici, guverne, mass media şi educatori, deopotrivă ?

Prin puterea aproape nelimitată a banilor murdari şi a influenţei politice a concernelor farmaceutice. În SUA personalul medical este obligat, pentru a-şi menţine licenţa, să urmeze continuu cursuri profesionale, care sunt aprobate şi finanţate de trusturile farmaceutice.

Dacă gresesc, vă rog corectaţi-mă.



Dumnevoastra aveti dreptate si ati remarcat petele negre ale psihiatriei romanesti nereformate.

Personal am luptat pentru reformarea psihiatriei si evolutia sa spre ceea ce se numeste azi PSIHIATRIE SOCIALK:

Din pacate ca si in alte ramuri capii psihiatriei de pe timpul comunistoilor,dar si cei de azi care sunt promovati tot pentru genealogia comunista s-au opus din rasputeri reformelor in psihiatrie.

majoritatea au facut-o din cauza incompetentei profesionale,promovarea lor avand criterii pur politice.

Suferintele descrise de dv.sunt reale si ele tin nu de psihiatrie in general,ar fi absurd sa spunem ca nu exista o medicina a psihicului ci faptul ca establismentul psihiatric actual in Romania este incompetent
Simon
Psihiatria mondiala a depasit de mult stadiul psihiatriei biologice si chiar psihologice, adjudecandu-si astazi acele cuceriri, noile concepte sociologice si alcatuind o sinteza a modelelor biologice, psihologice si sociale, constituind ceea ce azi poarta denumirea de psihiatrie sociala.
Psihiatria sociala nu este, asa cum ar arata-o numele la prima impresie, o psihiatrie exclusivista, ci mai degraba o disciplina care implica intreaga evolutie a curentelor stiintifice, dar care pune accentul pe aspectele sociale si umane pe care vechea psihiatrie, mai ales aceea de nuanta exclusivist biologica, nu o facea. Ea pune mai ales accentul pe organizarea institutiei de tratament umanizand aceasta institutie.
Cum ar fi fost posibil ca un regim inuman ca regimul comunist sa accepte asemenea principii? Ei aveau solutii pentru toate problemele in ideologia marxista si aceea prelucrata pentru uzul publicului de catre marele conducator.
In conceptia noastra, conceptie exprimata public in cadrul articolelor si lucrarilor noastre monografice cu aproape doua decenii in urma, psihiatria practicata in epoca comunista, dar si cea de astazi nu mai pot fi reformate. Ea trebuie practic “distrusa” si reformulata in termenii psihiatriei moderne. Aceasta psihiatrie clasica, deformata de ideologia comunista, care a respins in mod visceral toate cuceririle stiintifice ale secolului, nu se mai poate reforma prin modificari cosmetice, infuzii mari financiare sau constructii noi. Ea trebuie “distrusa” si inlocuita prin psihiatria sociala, singura care dispune de calitati si modele noi de boala si de o radicala transformare a institutiei de tratament, o noua orientare etiologica si in domeniul preventiei.
Aceasta “revolutie” va creea, asa cum se intampla si cu reforma din domeniul economiei, chiar si pentru cei bine intentionati si adepti ai democratiei si reformei, acea senzatie de “distrugere” specifica oricarei actiuni de modificare radicala, dezvoltand acea reflexa opozitie fata de nou. Va fi un stralucit prilej pentru actuala si fosta nomenclatura de a putea sa prezinte “catastrofic” schimbarile preconizate in comparatie cu “paradisul pierdut” al trecutului nostru psihiatric.
Usoara manevrabilitate a psihiatrilor (feminizarea medicilor psihiatri ar fi doar o premiza relativa), apatia, dorinta celor batrani de a-si termina cariera in sistemul in care s-au obisnuit vor face dificil in Romania procesul de schimbare (si aceasta chiar cu actualul director al spitalului din Bucuresti, de nuanta P.N.T.C.D., al carui curaj reformist nu trece “de genunchiul broastei” - dr. Prelipceanu).
Am aratat deja ca din motive ideologice psihiatria nostra nu a putut depasi primul stadiu de dezvoltare a psihiatriei - psihiatria biologica.
Miscarea care a stat la baza conceptiilor sociologice privind psihiatria si psihologia a inceput in S.U.A. si s-a extins apoi cu repeziciune si in Europa Occidentala.
In conceptia psihiatriei sociale, bolnavul psihic nu este doar un “organism izolat” sau un simplu bolnav somatic, ci este plasat in contextul sau relational incepand de la primul grup caruia ii apartine – familia - si mergand pana la dimensiunile largi ale societatii, economiei, geografiei, culturii.
Sociogeneza, subliniaza Porot, este un ansamblu de conditii care emana din mediul social si este susceptibil de a determina producerea, dezvoltarea si evolutia bolilor psihice. Existenta umana devine astfel campul de interactiune a mai multor dimensiuni: biologic - somatic - interpersonal - psihic – extrapersonal - social si cultural. In acest fel psihiatria sociala actuala devine o stiinta interdisciplinara, indreptandu-si atentia asupra unor fenomene sociale care sunt capabile a determina stari morbide sau presiuni psihice asupra unor mase de indivizi, in contextul exploziei demografice si informationale.
In acest sens se remarca astazi o crestere a “densitatii psihologice” a populatiei, adica a populatiei participative, entitate mult mai importanta decat numarul real de persoane (inainte participarea se rezuma la unele categorii de varsta, sex, statut economic etc).
Indiscutabil ca psihiatria acestui sfarsit de secol nu poate fi decat o psihiatrie sociala. Psihiatria clasica, incorsetata in cercul stramt al modelului medical de boala pe care l-a promovat, cu ambitia ei de a se alinia disciplinelor medicale somatice - adeseori chiar intr-o maniera coloniala -, nu mai poate asigura progresul din cauza individualismului sau si a mecanicismului pe care le promoveaza.
Psihiatria clasica, cu angrenajul ei de explicatii biologice, nu a mai putut sa se descurce in campul pe care credea ca il stapaneste atunci cand s-a produs explozia dezadaptarilor psihologice si febra crescanda a imbolnavirilor psihiatrice.
Nu este vorba aici numai despre deformarea ei de catre ideologia comunista. Dar psihiatria clasica a esuat (si in Europa Occidentala) atunci cand nu a mai avut capacitatea teoretica si practica deoarece spitalele mamut si terapia exclusiv somatica nu mai erau capabile sa dea satisfactie, sa corespunda unei epoci in schimbare accelerata, cresterii exigentei cetatenilor fata de societate si organizarea politica. Fara a-i nega meritele de inceput si adjudecandu-si toate cuceririle valoroase din domeniul biologiei sau psihologiei, psihiatria sociala a fost practic “impinsa” in scena de catre societatea care a aparut dupa catastrofa umana si sociala, dupa al doilea razboi mondial, in conditiile aparitiei noilor societati democratice si a unei noi filozofii privind drepturile omului, fenomene care au aparut ca o reactie fata de amenintarea totalitarismului fascist si comunist.
Pentru vechea psihiatrie fenomenele psihologice si sociale nu aveau un rol prea important, cheia de bolta fiind reprezentata de factorii biologici.
Din nefericire, in lagarul comunist psihiatria clasica dogmatizata si ideologizata, cu angrenajul sau greoi de diagnostice si forme clinice aparute la comanda, ori de cate ori realitatea clinica nu se potrivea cu azilele si spitalele sale mamut, ierarhia rigida si organizarea carcerala au dus la scaderea prestigiului disciplinei si la crearea unei adevarate repulsii in ochii opiniei publice.
In acest cadru lupta pentru o psihiatrie orientata spre om - ca fiinta sociala -, spre nevoile comunitatii si promovarea sanatatii mintale comunitare au devenit o sarcina prioritara nu numai pentru dizidentii Europei de Est, dar si pentru psihiatrii care si-au stimat profesia sau pur si simplu erau animati de o atitudine patriotica.
Incercand o prima definitie a psihiatriei sociale, vom afirma ca aceasta reprezinta o sinteza a datelor biologice, psihologice, interpretate in spiritul conceptelor sociologice umaniste. Acest lucru priveste studiul corelatiilor, perturbarilor, dizarmoniilor, hipoevolutiilor care cuprind ansamblul spiritual al oamenilor. Psihiatria poate sesiza aspectele nocive ale vietii sociale, ale vietii in cadrul grupului social. Psihiatria sociala se ocupa de toate problemele biologice si psihologice ale individului, dar ea depaseste sfera psihopatologiei la care se oprea psihiatria clasica.
Totusi, chiar ajunsa la stadiul de psihiatrie sociala, psihiatria va ramane in esenta ei o disciplina medicala
Psihiatria sociala va avea insa in primul rand o conceptie sociala inchegata. Ea va pune in plan practic dezvoltarea unor servicii de asistenta psihiatrica la nivelul unei societati in schimbare.
Pentru noi psihiatria sociala este disciplina care inglobeaza cunostintele biologice si psihologice, dimensiunii sociale a omului. Psihiatria sociala studiaza astfel toate aspectele sociale legate de boala psihica, intelegand prin aceasta aspectele etiopatogenetice, evolutive, terapeutice si profilactice. La acestea trebuie neaparat adaugata si problema statutului social al bolnavului psihic, obligatiile societatii fata de acesta, organizarea umanitara a institutiei de tratament si a modalitatilor de terapie la nivelul comunitatii. Tot in cadrul psihiatriei sociale se vor include si mijloacele prin care psihiatria poate influenta factorii de raspundere, in sensul prevenirii si tratarii bolilor psihice, precum si oportunitatea folosirii vietii sociale si chiar politice prin paticiparea activa a psihiatrilor in folosul si profilul actiunilor de sanatate mintala.
Exista, totusi, in stabilirea limitelor psihiatriei sociale, opinii divergente care tin mai ales de largirea sau stramtarea viziunii asupra domeniului ei de activitate. Astfel, Bastide are in acest domeniu o pozitie oarecum deosebita, el afirmand ca domeniul psihiatriei sociale poate cupride trei domenii cu individualitate proprie:
1. Psihiatria sociala - in sensul sau restrans;
2. Sociologia bolilor psihice;
3. Etnologia bolilor psihice.

In acest sens, psihiatria sociala urmareste comportamentul social al bolnavului, procesul de socializare si de pierdere a contactului cu lumea din jur, adica cu societatea reala a individului. Socializarea individului ar interesa, de fapt, psihologia sociala.
Legatura dintre diferitele evenimente sociale si diferite tipuri de boala psihica ar constitui obiectul sociologiei bolilor psihice, disciplina in care el introduce si psihoterapia de grup, ansamblul de idei si metode care privesc institutia de tratament psihiatric, relatiile din cadrul acestei institutii, precum si dintre institutia psihiatrica si mediul comunitar.
Psihiatria sociala studiaza deci fenomenele sociale cu implicatii medical-psihiatrice si care in viziunea lui Disertori si Piazza ar fi urmatoarele:
- Fenomene psihopatologice individuale, legate de un context etiopatologic, social;
- Fenomene psihopatologice ale comunitatii;
- Efectele sociale nocive provocate de tulburarile individuale si colective;
- Interferenta dintre psihopatologia individuala si aceea a colectivitatilor.
Psihiatria sociala trebuie sa cuprinda si sarcinile societatii fata de psihiatrie, cum ar fi organizarea institutiei de tratament, dezbaterea unor programe de sanatate mintala in mass-media, emiterea unor legi in domenii deosebite ale asistentei psihiatrice. De aceea psihiatria sociala se ocupa nu numai de individ sau grup social, ci si de unitatea ca intreg. Psihiatria sociala, deci, stiinta care studiaza tulburarile psihice ale oamenilor ca membri ai societatii, este considerata ca o unitate.
Pentru noi psihiatria sociala are o semnificatie si o definitie mai larga, deoarece consideram ca psihiatria nu este decat una singura si aceea este psihiatria sociala. In acest sens, a vorbi in prezent despre existenta unei psihiatrii biologice, psihologice sau sociale (acestea au fost doar etape evolutive) este un nonsens, psihiatria fiind o disciplina bio-psiho-sociala, dar in care factorii biologici si psihologici se subordoneaza punctului de vedere istoric si social, motiv pentru care denumirea cea mai potrivita a actualei psihiatrii este de PSIHIATRIE SOCIALA. Acest lucru presupune ca punctul de vedere sociologic sa actioneze la toate nivelurile (diagnostic, tratament, profilaxie), inclusiv in domeniul psihopatologiei si a organizarii institutionale, ceea ce in fapt reprezinta o transformare radicala a psihiatriei clasice de la maniera de clasificare a bolilor pana la maniera de organizare si dirijare a actiunilor terapeutice si de recuperare. Acest lucru reprezinta in contextul actual criptocomunist de la noi o adevarata revolutie in psihiatrie, cu acea senzatie anxiogena de distrugere a unei institutii care asigura securitatea personalului si mai ales a profitorilor ei, dar care a produs inadvertentele si greselile etice. Acesta este singurul drum prin care s-ar putea realiza construirea noii psihiatrii sociale in Romania.
Psihiatria sociala este totusi, chiar daca am ajunge pana acolo cu reforma, o disciplina tanara cu o sfera inca imprecisa, dar care a determinat deja un suflu innoitor. Astfel, daca vechiul alienist era considerat doar un clinician ingust si obsedat de dorinta de a fi considerat medic, fiind preocupat mai ales de cazuri izolate si de o morbiditate redusa, actualul medic psihiatru se afla in fata unor situatii cu totul deosebite. Locul vechilor epidemii (ciuma, holera) a fost luat astazi de cresterea enorma a morbiditatii psihiatrice, ceea ce a facut ca actualul medic psihiatru sa fie preocupat de sanatatea mintala a unor mase enorme de oameni.
Astfel, subliniaza Coresi, pentru medicul psihiatru vechi, pacientul era un bolnav somatic in primul rind, iar preocuparea pentru problemele psihice si relationale ale bolnavului erau evidente doar in masura in care acestea decurgeau evident din boala (ca si in situatia altor boli somatice). Pentru psihiatrul actual - un muncitor social - pacientul este un om prins in dubla sa realitate individuala si sociala.
Psihiatria sociala este si un domeniu interdisciplinar. El se foloseste nu numai de psihopatologie si biologie, ci si de concepte sociologice, psihiatria devenind o disciplina in viziune sociologica.
Sociologia imprumuta psihiatriei o serie de concepte specifice, cum ar fi acelea de grup social, psihologie sociala, dinamica grupelor sociale, importanta culturii si civilizatiilor. Sociogeneza bolilor psihice, ca si obligatia societatii fata de bolnavii psihici intra tot in domeniul psihiatriei sociale.
Psihiatria sociala imprumuta astfel de la sociologie numeroase concepte si puncte de vedere si chiar o anumita finalitate, ramanand totusi o disciplina medicala - desi chiar si medicina somatica devine tot mai mult si o disciplina sociala.
Psihiatria sociala ofera ea insasi medicinii un exemplu care consta in dimensiunea sa sociologica, iar sociologiei ii ofera un camp de actvitate pe care cu greu si l-ar fi putut imagina singura.
Psihiatria sociala are relatii cu psihologia medicala. Ea foloseste toate explicatiile psihodinamice, foloseste conceptele psihologice privind relatia medic - pacient.
Psihiatria sociala, ca ramura activa, are o activitate publica in presa scisa, la TV, cultiva in opinia publica noile valori privind situatia bolnavului mintal, antreneaza societatea in procesul dificil de tratare si preventie a bolilor psihice. Ea se intereseaza de viata economica, o parte din activitatea ei desfasurandu-se in cadrul programelor de profilaxie la nivelul unitatilor economice.
Psihiatria sociala ofera diferitelor stiinte si domenii de activitate o serie de notiuni si entitati, precum si o activitate practica in multe privinte comuna, in scopul inbunatatirii calitatii vietii si a sanatatii mintale intr-un moment in care in intreaga lume se vorbeste de dreptul la sanatate al fiintei umane.
Asemenea sarcini nu si le putea asuma decat o psihiatrie dinamica, care sa valorifice si cunostintele biologice, dar si pe cele de psihologie si sociologie. Psihiatria clasica era statica, activitatea ei limitandu-se doar la granitele spitalului sau ale azilului, motiv pentru care ea a devenit o adevarata mana cereasca pentru societatile totalitare (ea insasi avea inclinatii totalitare).
Pentru comunism asemenea psihiatrie exprima chintesenta materialismului dialectic aplicat in domeniul stiintelor psihologice (pentru marxism, materialitatea psihicului era al doilea concept ca importanta dupa afirmarea materialitatii lumii), mai ales intr-o societate care nu se mai baza nici pe morala religioasa si nici pe principiile dreptului individului.
Am schitat in linii mari bazele ideologice ale abuzului psihiatriei comuniste si am subliniat in acelasi timp nevoia de reforma, oferind solutia crearii unei psihiatrii sociale romanesti dupa modelul psihiatriei din Occident. Pe acest teritoriu ar trebui sa se intalneasca toti psihiatrii de buna credinta, reforma psihiatriei noastre fiind in sensul istoriei actuale, daca nu vrem ca generatiile care azi pasesc in psihiatrie si cele care vor veni sa nu ne acuze ca nu am inteles acest sens nici in ceasul al doisprezecelea. Caci, indiferent de ce va face generatia noastra, traita mai ales in comunism, psihiatria sociala romaneasca tot se va naste caci, parafrazand din nou acelasi verset biblic, daca nu vom predica noi adevarul, il vor face pietrele.
SIMON
RELATIA PSIHIATRIE - MORALA

Relatia dintre psihiatrie si morala este una dintre marile probleme acute pe care le-a ridicat societatea criptocomunista si post-totalitara in care traim astazi. Psihiatria moderna a avut si are nu numai o dimensiune medicala, dar si una morala, bolnavii psihici fiind o categorie umana cu probleme specifice cu un important impact social, motiv pentrru care societatea trebuie sa ia in consideratie aceste aspecte.
Aceste probleme de etica nu sunt specifice numai epocii noastre pentru psihiatrie, ele aparand din cele mai vechi timpuri, morala crestina fiind aceea care a ridicat aceasta etica pe cele mai inalte culmi.
In ciuda acestor considerente, in decursul istoriei “societatea” bolnavilor psihici a fost mereu supusa persecutiilor, pentru bolnavii psihici au fost “bune” cele mai brutale forme de tratament si cele mai inumane forme de ingrijire. Emanciparea bolnavilor psihici a trebuit sa astepte etape cruciale ale istoriei pentru a modifica soarta acestor indivizi. Astfel, istoria citeaza “eliberarea” lui Pinel, ca efect al revolutiei franceze, pentru ca boala psihica sa poata fi privita mai umanitar, insa rolul principal l-a jucat indiscutabil morala crestina.
Desi bolnavul psihic, conform moralei crestine, a devenit “aproapele nostru", ceea ce s-a dezvoltat a fost o adevarata “maladie a prejudecatilor”, iar violenta si criminalitatea, fenomene normale in toate societatile, a fost transferata in mod preferential asupra bolnavilor psihici, desi statistica arata ca la 1.000 de bolnavi psihici exista mai putine acte de violenta decat la 1.000 de persoane din populatia generala. Acest lucru nu a putut insa sa scuteasca bolnavul psihic de prejudecata “permanentei sale periculozitati”, motivand un intreg cortegiu de constrangeri, mijloace privative de libertate, fara insa a putea aplica si un tratament adecvat. De aceea, asa cum am mai aratat, psihiatria secolului al XIX-lea va fi o psihiatrie azilara, dar cu constiinta ca acest lucru este cerut de utilitatea publica pentru mentinerea linistii sociale, in timp ce boala psihica era considerata ereditara, cu risc social - pacientul fiind singurul culpabil pentru boala sa, in timp ce societatea era inocenta.
Secolul al XX-lea nu va mai fi un secol al culturii sau al ideilor, ci va deveni un secol al ideologiilor, in special al celor de esenta totalitara (comunista si fascista). Fiecare dintre acestea va avea o atitudine distructiva fata de bolnavul mintal: fascismul prin eutanasie si prin distrugerea fizica a bolnavilor mintali pentru purificarea unei etnii considerate superioara, comunismul avand la baza practic acelasi element - ura -, dar nu etnica, ci de clasa. Desi va critica nazismul, comunismul va face din psihiatrie un mijloc pentru a plasa pe aceia care criticau sistemul in randul bolnavilor mintali, pe care apoi ii va inchide nu in lagarele lor traditionale, ci in spitale psihiatrice.
Existenta psihiatriei in perioada comunista a fost tragica, iar din punct de vedere moral, ca si religia de exemplu, a trebuit sa traiasca doar facand compromisuri. Comunistii, din punct de vedere etic, au atacat in primul rand principiul solidaritatii umane, al coeziunii dintre oameni, principiul asocierii, al libertatii de gandire, fiind in totala opozitie cu principiile democratiei pluraliste, ale libertatii de gandire sau asociere. Tot ce fiinta in comunism era trecut prin etalonul masurii in care prin aceasta puterea comunista se consolida sau nu.
Aparitia tardiva - anii 1960 - 1970 - in Occident a miscarii pentru drepturilor omului, cu extraordinara sa putere de seductie, in Est a insemnat de fapt inceputul sfarsitului acelui imperiu al raului, asa cum pe buna dreptate afirma presedintele Regan. Penetrabilitatea filozofiei drepturilor omului a facut ca in aceasta privinta etica psihiatrica sa se modifice profund. In acest cadru, principiile moralei crestine si ale noii filozofii existentialiste au facut din seductia sistemului democratic ceva irezistibil si, daca mai adaugam schimbarile de generatie, ne putem explica acum avalansa “revolutiilor de catifea” si caderea sistemului comunist fara de care oprirea represiunii psihiatrice nu ar fi avut nici o sansa.
Totusi, trebuie subliniat ca victoria democratiei nu a facut ca problemele etice ale psihiatriei sa ia sfarsit. Nici in sistemele democratice evoluate lucrurile nu apar ca definitiv rezolvate, lupta pentru moral nu poate inceta nici aici si niciodata. Antietica nazista si comunista ne demonstreaza fragilitatea si limitele moralei atunci cand este vorba de psihiatrie. Acesta este de fapt unul dintre argumentele fundamentale de a construi azi o adevarata psihiatrie sociala.
Reabilitarea bolnavilor psihici ridica astazi problema unei noi viziuni, si anume aceea a resocializarii bolnavilor psihici, aceasta fiind dimensiunea etica fundamentala a eticii actuale in domeniul psihiatriei. Trebuie sa fim constienti ca, datorita specificului bolilor psihice, acestia nu vor veni niciodata in mod deschis spre societate. Ei sunt retrasi, asociali, adesea sunt supusi acelei maladii a prejudecatilor. Iata de ce resocializarea nu poate avea decat un singur sens, de la societate (psihiatru) catre bolnav. Aceasta este conduita morala corecta, care se termina atunci cand bolnavul intra in societate ca egal. Boala psihica nu loveste individul in vitalitatea sa - in biologicul sau -, ea il loveste in umanitatea sa, in specificul uman al fiintei sale, asa cum a fost creat de Dumnezeu si redat naturii. Resocializarea este singura conditie morala si etica a psihiatrtiei sociale.
Desi resocializarea cuprinde si ergoterapia (si in lagarele de munca-inchisori se lucra), ea depaseste acest concept care, daca s-ar limita aici, nu ar face decat sa robotizeze individul, sa transforme patul in scaun. Din acest motiv, resocializarea apare ca un complex comportamental care trebuie sa imite viata reala, sa reantreneze individul pentru toate rolurile din viata reala.
Comunitatea terapeutrica constituie iar un principiu de baza al resocializarii, mai ales in bolile grave psihice si cu probleme social-economice importante. Acest lucru trebuie sa urce la etapa sa cea mai inalta - tratamentul comunitar - in care sunt interesati nu numai factorii medicali, ci si factorii economici, politici, multe alte personalitati, de la parinti, prelati, pensionari, persoane cu potential economic - patroni etc.
Experienta occidentala a terapiei comunitare este reconfortanta pentru un sistem psihiatric inchistat cum este al nostru, dar este clar ca latura economica tine de dezvoltarea comunitatii sau chiar a natiunii. Costurile, chiar daca vor fi mari, beneficiile societatii - linistea sau chiar productivitatea – vor fi enorme. De fapt, prin aceasta s-ar realiza o adevarata profilaxie a crimei, delincventei, antisociabilitatii, drogurilor si s-ar realiza un adevarat proces de sanatate mintala la nivelul comunitati.












Alistar Nina
Morala crestina si psihiatria

1. Crestinismul nu este numai o suma de invataturi, o doctrina,
religioasa, ci si o viata traita daca aceasta doctrina. Si anume el
nu este numai, o suma de invataturi teoretice cu privire la Dumnezeu
si la mantuirea omului, care sa-i lumineze numai intelectul, ci este
o traire a acestor invataturi in viata aceasta pamanteasca.

Desigur, toate adevarurile invataturii crestine trebuie traite de
credincios, chiar daca nu pot fi aplicate toate in aceeasi masura si
constant. De exemplu, invatatura crestina despre Sfanta Treime, si
despre Hristos, Dumnezeu adevarat si om adevarat, prin care se
manifesta iubirea lui Dumnezeu fata de oameni si prin care se
realizeaza insasi mantuirea noastra obiectiv si subiectiv, trebuie
sa fie nu numai cunoscuta ci traita real si plenar in fiinta si
viata noastra, precum si in relatiile noastre cu semenii nostri.
Comuniunea omului cu Dumnezeu prin Hristos in lucrarea Duhului
Sfant, ca membru al Bisericii lui Hriatos, este inceputul si tinta
vietii crestinului privita pe dimensiune eshatologica.

Trairea si aplicarea invataturilor crestine constituie tocmai
domeniul Moralei crestine. De altfel, crestinismul nu este o
filosofic sau o ideologie filosofica intre alte filosofii si
ideologii, fiindca el nu ne infatiseaza adevarul ca o idee opusa
altor idei ; "el e incarnat in viata unica si sublima a persoanei
Mantuitorului Hristos, Care devine calea, adica modelul nostru de
urmat in viata. Nu ne spune Hristos ca El a venit ca lumea sa aiba
viata si inca mai multa (Ioan 10, 10) decat inainte de El? Iar viata
nu se comunica unui cerc restrans, ca ideile filosofice ; ea se
comunica tuturor fiintelor din lume", tuturor oamenilor si
neamurilor (Matei 28, 19-20 ; Marcu 16, 15-16). Iisus Hristos este
accesibil tuturor, este omul central, fiindca este si Dumnezeu in
acelasi timp, Care polarizeaza spre Sine pe toti care se deschid Lui
si cu care intra in comuniune prin cuvant si lucrare harica. Hristos
este modelul universal al vietii in Dumnezeu. "Cati in Hristos ne-am
botezat in Hristos ne-am si imbracat" (Gal. 3, 27). Aceasta inseamna
vointa de a ne face una cu El (Gal. 3, 28). Pruncul trecut prin baia
Botezului a devenit neprihanit asemenea pruncului Iisus din ieslea
Betleemului. Tinerii care se cununa, nuntesc impreuna cu Hristos si
se veselesc impreuna cu El, ca la Nunta din Gana Galileii. Pacatosii
care isi frang inima in cainta, cad la picioarele Lui si-L roaga
pentru iertare. Credinciosii care se apropie de Sfantul Potir
pranzesc cu Hristos Care isi ofera spre mancare si bautura trupul si
sangele Sau euharistic. Frumusetile acestei lumi le admiram prin
ochii Lui, care ne-a aratat splendoarea crinilor campului. Cand
intalnim pe cei saraci, pe cei bolnavi, pe cei flamanzi si pe
oricare dintre ei necajiti ai lumii, il intalnim in acestia pe El
insusi, Care se identifica cu ei, cum ne incredinteaza El
Insusi : "Intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei mai
mici, Mie Mi-ati facut" si "Intrucat nu ati facut unuia dintre
acesti prea mici, nici Mie nu Mi-ati facut" (Matei 25, 40 si 45).
Durerile noastre proprii le induram impreuna cu Hristos, fiindca
nimeni traind in aceasta viata nu este scutit de Golgota
rastignirii. Iar ingrozitoarea noastra moarte devine usoara daca
stim sa intram cu El in mormant. Caci El, Hristos, fiind insusi
Dumnezeu, a biruit mormantul si a inviat a treia zi. Fiind in
comuniune cu Hristos si deci identificandu- ne vointa noastra cu
vointa Lui, Hristos traieste in noi si noi in El (Gal. 2, 20).

Morala crestina este fata concreta, vazuta de toti a crestinismului,
indicand ce trebuie sa faca crestinul pentru a dobandi viata vesnica
implinind aici pe pamant voia lui Dumnezeu, in relatia cu El si in
relatiile cu semenii, precum si in propria sa viata, adica in
relatie cu sinea proprie. Ea, Morala crestina, pleaca de la Hristos
si se intoarce la Hristos. Iar crestinismul nu este un sistem de
filosofie, fiindca nu "este o elaborare a mintii noastre. El este
inainte de toate persoana istorica a Mantuitorului, adica Fiul lui
Dumnezeu facut om la plinirea vremii si ramanerea Lui ca om si pe
scaunul Slavei, fiind Unul dintre noi in Treime, ca Dumnezeu-Omul.
Intr-un cuvant crestinismul este, cum spunea Nichifor
Crainic, "perfectiunea dumnezeiasca descoperita noua in Hristos".
Iar Morala crestina are ca obiect principal : ce trebuie sa faca
crestinul in viata de toate zilele, urmand lui Hristos, traind si
marturisind pe Hristos.

2. Psihiatria. In psihiatrie, desigur, ne intalnim, dialogam
si "empatizam", cum spun specialistii, cu omul bolnav sufleteste.
Sentimentul de suferinta dobandeste aspecte dintre cele mai complexe
inlauntrul perspectivei date de psihiatrie : in boala psihica nimic
nu pare a avea loc fara autorefleCtare, cuprindere si intelegere
care constituie, de fapt, jocul implicat si continuu dintre
constiinta si suferinta, si, intr-un fel, dintre bine si rau. Dar nu
dintre binele moral si raul moral. Aceasta mai rezulta si din faptul
ca psihiatria se ocupa, in aceeasi masura, de aspectele sintetice
ale persoanei in doua ipostaze : normalitate psihica si contrariul
ei degradant, boala mintala.

Dintre toate sectoarele medicinei, psihiatria este aceea care isi
propune si se simte obligata moral si se "angajeaza" prin excelenta
sa inteleaga bolnavul, alaturi de explicatia - mai mult sau mai
putin comprehensibila - a mecanismelor psihopatologice. In jurul
bolnavului psihic, psihiatria se implica sa creeze o ambianta
comprehensibila, un orizont si o comuniune solidara, capabila sa
ajute pe bolnav in efortul de vindecare. Prin aceasta, psihiatria nu
mai este o stiinta medicala eminamente descriptiva ci prin excelenta
una de participare empatica.

In psihiatrie, medicul are nevoie de bolnav ca sa-si ordoneze
procesul de investigatie si "iatrie", de tratament. In cercetarea si
actul psihiatric are loc un act de comunicare reciproca intre bolnav
si medic, acesta din urma fiind totdeauna disponibil pentru o
generoasa daruire catre cel care sufera. De altfel, medicina
adevarata face uz totdeauna de comprehensiune, iar medicul se
intalneste si comunica cu oamenii. Dar nu intotdeauna acest lucru
este absolut necesar, el putand fi inlocuit doar de o intelegere-a
cauzelor determinante ale bolii somatice.

Boala psihica este mult mai complexa in cauzele si manifestarile ei
si, de aceea, ea comporta o definire mult mai complexa si
inteligibila, decat suferintele umane obisnuite (de pilda cele
organice). In general, definirea bolii psihice se face in raport cu
starea de sanatate sau de normalitate. Dar multe definitii date unei
boli psihice se refera la un tip de individ abstract, mobil si in
fond necunoscut afectiv. Desigur, fiecare boala are anumite
caracteristici care o particularizeaza, fata de alta boala. Dar tot
asa de adevarat este ca medicul nu are de-a face numai cu boli in
general, si eu bolnavi concreti, cu oameni concreti bolnavi. In
cazul bolilor psihice, cu care se ocupa psihiatria, medicul are de a
face cu bolnavi, cu bolnavi diferiti cu care mediul trebuie sa
comunice direct si personal intr-o mare daruire pentru a surprinde
specificul personal, ca sa-l analizeze si sa gaseasca tratamentul
adecvat. Deci pentru medicul psihiatru, fiecare om bolnav sufleteste
este un subiect aparte, un subiect concret cu care el angajeaza
dialogul si tratamentul. La fel procedeaza morala crestina, pentru
care fiecare om este existenta personala nerepetata cu misiunea sa
in fata lui Dumnezeu si in comunitatea semenilor sai, oamenii. Cu
aceasta am ajuns la relatia foarte stransa ce poate fi intre Morala
crestina si psihiatria, fiecare dintre acestea pastrandu-si
specificul si lucrarea in tratarea bolilor sufletesti.

3. Relatie, complementaritate si specific. Si Morala crestina ca
disciplina teologica si psihiatria ca disciplina a medicinei
generale si de profil, se ocupa cu omul concret, ingrijindu-se una
de sanatatea spirituala moral-crestina, iar cealalta de sanatatea
psihica a acestuia. Relatia dintre acestea este o expresie a
relatiei dintre crestinism si medicina. Desigur si una si cealalta
au in vedere sufletul omului cu puterile sau facultatile lui :
mintea, simtirea si vointa, dar nu separat de trup, trupul fiind
conditia vietuirii omului in timp si spatiu. Pentru invatatura
crestina, omul este chip si asemanare a lui Dumnezeu (Facere 1, 26-
28) si deci partener de dialog cu Dumnezeu si cu semenii, sai,
oamenii.. La demnitatea de chip al lui Dumnezeu, pe care o are omul
ca dat ontologic, participa nu numai sufletul cu cele trei puteri
sau facultati ale lui ci si trupul cu tot ceea ce cuprinde si
implica el pentru realizarea dialogului omului cu Dumnezeu, cu
semenii, cu natura inconjuratoare, dar si cu sinea proprie. Trupul
participa la demnitatea de chip, prin suflet si anume prin puterea
cognitiva a acestuia, adica prin acel nous, "minte", despre care
vorbesc Parintii Bisericii, in care se face prezenta insasi lucrarea
lui Dumnezeu, harul dumnezeiesc primit la Botez si mai apoi prin
celelalte Taine ale Bisericii.

Data fiind si sisighia aceasta dintre suflet si trup, in vietuirea
omului pe pamant, morala crestina priveste pe om cu intreaga lui
fiinta, vazandu-l prezent cu toata aceasta fiinta a sa in fiecare
act, actiune, fapta. De aceea, munca omului este si spirituala si
fizica, in acelasi timp. Desigur nu in aceeasi masura.

De aici si cele doua feluri ale muncii sau activitatii omului, munca
spirituala si munca fizica, daca cum predomina activitatea
spiritului sau efortul fizic. Dar si activitatea pur spirituala nu
ramane fara o expresie a ei asupra trupului, sau altfel spus si in
activitatea pur spirituala este angajat subiectul ei intreg. Faptele
libere si constiente cu care se ocupa Morala crestina poarta pecetea
subiectului lor intreg chiar si atunci cand trupul nu are o
participare egala. Radacina lor este in suflet, in spirit si anume :
in mintea care le initiaza si se invoieste cu ele, in simtirea cu
care le imbratiseaza si in vointa care le concretizeaza. De aceea la
judecata obsteasca sau universala, omul se va prezenta nu numai cu
sufletul ci si cu trupul avut pe pamant, desigur acum fiind
nestricacios, ca sa ia rasplata sa : fericirea vesnica sau osanda
vesnica pentru toate cele savarsite cu sufletul si cu trupul sau, pe
pamant.

Faptele libere si constiente ale omului isi primesc calificarea lor
in moral-bune si moral-rele daca cum sunt o implinire a vointei lui
Dumnezeu exprimata in lege (in legea morala naturala sau pozitiva),
in poruncile si sfaturile acesteia, sau o abatere, impotrivire sau
neimplinire a unei indatoriri.

Instrumentul cu ajutorul caruia noi insine aplicam legea morala la
propriile fapte sau la faptele altora, pentru a le sfatui, indemna
sau a evalua in bune si rele este constiinta morala, norma
subiectiva a moralitatii, care daca savarsirea faptelor este primul
nostru judecator a tot ceea ce am savarsit, cu stiinta si vointa
libera. Legea care este ceva extern si deci obiectiv obliga pe om in
constiinta sa morala. De aici chinurile constiintei noastre pentru
faptele moral-rele, adica pentru pacatele si greselile noastre,
uneledintre ele foarte grele, sau de moarte, cu urmari grave chiar
in viata aceasta, precum si multumirea sufleteasca sau starea de
fericire pentru faptele bune savarsite. Constiinta morala este
sfatuitorul si judecatorul nostru cel mai apropiat de care trebuie
sa tinem seama, ea fiind, cum spun multi moralisti crestini si
filosofi, glasul lui Dumnezeu in om sau reflexul imediat al Legii in
fiinta noastra.
Pintea Haiducul
Citeaza (Alistar Nina @ Apr 20 2011, 08:44 PM) *
Morala crestina si psihiatria

Constiinta morala este
sfatuitorul si judecatorul nostru cel mai apropiat de care trebuie
sa tinem seama, ea fiind, cum spun multi moralisti crestini si
filosofi, glasul lui Dumnezeu in om sau reflexul imediat al Legii in
fiinta noastra.


Aiureli, toata Morala se reduce la un joc manipulativ bazat pe evaluarea inteligenta a interesului personal, adica (in fond) la egoismul natural propriu oricarei fiinte cugetatoare. Iata mai jos, pentru cultura ta generala, si "decalogul" adevaratului simt moral:


1. Apreciem "bunatatea" altora pentru ca nu vrem sa ne trezim agresati de ei pe neasteptate;

2. Apreciem "loialitatea" altora pentru ca nu vrem sa fim parasiti de ei pe neasteptate;

3. Apreciem "modestia" altora pentru ca asa crestem sansele ca sa fim noi vedete, nu ei;

4. Apreciem "generozitatea" altora pentru ca vrem ca ei sa ne mai faca favoruri si in viitor;

5. Apreciem "dragostea" altora pentru ca astfel ni se ofera o garantie pe gratis;

6. Apreciem "fidelitatea conjugala" ca barbati pentru ca ne temem sa nu ajungem sa

crestem si copiii altora; in cazul femeilor, punctul 6 se reduce la punctul 5.

7. Apreciem "sinceritatea" altora pentru ca vrem ca ei sa ne spuna adevarul si data

viitoare si sa ne scuteasca astfel sa facem noi insine investigatii;

8. Apreciem "rabdarea" altora pentru ca asa speram ca ne vor pasui returnarea unor eventuale imprumuturi;

9. Apreciem "decentza" altora pentru ca nu vrem sa fim sacaiti de eventualele lor insistentze;

10. Apreciem "solidaritatea" altora pentru ca asa crestem sansele sa obtinem sprijinul lor la nevoie;

Laur006
Pintea, draga, nu stiu daca ai dat "copy-paste", sau ai "cugetat" singur pt emiterea acestor fraze, dar stiu ca nu sunt singurul care nu simte niciun adevar in aceste enunturi.

Pe de alta parte, nici nu afirm ca ai fi singurul care crede si/sau traieste in spiritul acestui "decalog". Tuturor celor ca tine le transmit ca noi, restul, credem in alta "teorie": omul este mult mai mult decat un animal inzestrat cu inteligenta.
psihanalistul
Citeaza (Laur006 @ Apr 28 2011, 05:23 AM) *
Pintea, draga, nu stiu daca ai dat "copy-paste", sau ai "cugetat" singur pt emiterea acestor fraze, dar stiu ca nu sunt singurul care nu simte niciun adevar in aceste enunturi.


asta pentru ca esti profund nevrozat si cu mintea facuta varza (probabil, votant al lui basescu). pe de alta parte, daca tu nu simti nici un adevar in acele enunturi, fii sigur ca subconstientul tau simte.

si, in fond, numai el conteaza in ceea ce te priveste. happy.gif
Laur006
Psihanalistu' lu' peshte... inregimentat politic... Si cred ca ai pretentia sa fii bagat in seama.
Mustafa Ali
Metrosexualii si retrosexualii!

--------------------------------------------------------------------------------

In Lume ne-a cazut pe cap o nouo pleasca venita din partea unui
englez, numele nu are importanta, pentru ca am pacatui sa le mai
pomenim numele unor astfel de indivizi. Mai nou si România se screme
prelua,impune pe piata. duua câte stiu sunt mai multe definiti vreo
patru la numar, eu ma opresc doar la aceste douo, metro si retro.

Metro, sexualul la metru, a inceput sa ne dea lectii,cum sa ne
imbracam si comportam. Pe lânga aceasta neobrazare mai aduga una si
mai si, cum ca pentru el nu are importanta orientarea sexuala, pai
când a avut? Niciodata nu s-a pus problema orientari sexuale, pentru
ca lumea avea bunul simt a nu pune în discutie asemena chestiuni. Mai
bine spus, nimanui nu-i trecea prin cap ca colegul X este homalau,
daca acesta avea bunul simt a fie indeajuns de discret. Nouo astora
care nu ne trecea prin cap asemena chestiuni ne arunca acuza cum ca
am fi retro, bun, nu ar fi nimic daca acuzele la adresa noastra ar fi
oprite aici.

Un retro nu isi face unghiile, vopseste parul, pudreaza, rujeaza, el
nu stie de cosmeticician, este considerat un nespalat. Asa sa fie? Nu
stim, dar una o stim sigur, un barbat trebuie sa ramâna barbat nu
feminizeze cum recomanda a acesti metro. Gândul ma duce la ani 70-80
din Germania, când femeile au cerut prin demonstrati si fel si fel de
organizati ca barbatii sa fie radical schimbati, cereau un metro,insa
expresia nu fusese inca aruncata pe piata. Rezultatul, germanii s-au
feminizat, femeile barbatit. Un alt fenomen si-a facut aparitia,
barbatii sunt indiferenti fata de femei intr-un procent destul de
serios, acestea cauta disperata barbatii (cine are bani prin Africa)
pentru a le satisface. Este cauza pentru care Germania se afla in
topul tarilor in care homosexualitatea a depasit 50%, masturbarea
valabil ambelor sexe , precum si al obiectelor Sexy-Shop nu mai are
rost discuta. Nu o sa întâlniti intr-o Discoteca din Germania,
tinerii cautând face curte fetelor, care cel mai adesea se imbata mai
rau decât baietii. Mai nou s-a instaurat o moda, nu stim de cine
finantata. Tinerii sub 18 sunt ademeniti spre discoteci la un pret de
5 Euro, in care (tineti-va bine), este inclus alocolul nelimitat! Eu
in fiecare noapte in jurul orei 3-4 dimineata trec pe lânga trei
discoteci (din redactie, centru orasului), am intrat de mai multe ori
fie cu colegii fie singur sa beau o bere. Ma ingrozesc ce imi este
dat sa vad, asa ceva in Germania anilor 90 nu exista, acestii tineri
sunt metro si sa va argumentez de ce.

Majoritatea au adoptat moda zilei, aparent nimic rau in asta (voi
reveni la moda), insa, frizurile, modul cum se manifesta, danseaza,
releva o drama foarte adânca. Sunt insingurati, timizi (ambele sexe),
ei nu stiu ce inseamna a te indragosti de o fata, dar nici aceasta nu
stie mai mult, sunt incapabili (la vârsta lor, este anormal) a se
indragosti. Imaginea unei astfel de serate tineresti arata mai
degraba impartita in douo culori, fetele cu fetele care au lansat o
nouo moda, nu doar ca danseaza impreuna ci si una din fete sublineste
baiatul, lesbianism in public, atentie, nu sunt localuri specifice
acestor deviati. Baiesti nuau ajuns atât de departe,insa, acestia par
a fi animale turbate. Ca sa nu mai vorbesc de faptul ca muzica este
un techno fara cap si coada, se repeta ore in sir aceiasi sonoritate
muzicala, data la la maxim de dudie podeaua si pereti (ciment). Este
un metrosexual neinteresat de sex. Mentionez; totii acesti tinerii
sunt clientii de baza al laboratoaerelor de cosmetica, se pare ca
procentul depaseste pe cel al fetelor. Sa luam putin moda.

Metrosexuali sutin cum ca un retro se imbraca neadecvat, nu au gust
pentru eleganta. Nimic mai fals! In primul rând tinuta eleganta la
care fac referire metro, pâna prin anii 70 , indivizi retro nu ieseau
din casa fara cravata, femeile in rochi elegante, fiind o placere sa
iesi la plimbare si privesti oamneii de pe strada. duua anii 70 s-a
impus -generalizat moda Jeans,sportiva. Asa ca eleganta la care fac
referire acesti metro ca si in cazul paradei de orientarea sexuala nu
are justificare. In alta ordine de idei, recenta moda pentru baieti
este tot metro. Daca va veti duce din curiozitate la raioanele fete
si baieti, veti observa ca in linie nu mai exista absolut nici o
diferenta, exact ce cere acesti metro, sa manifestam partea femeiasca
(barbati), iar femeile pe cea barbateasca.

Gândul ma duce la o profetie biblica, nu mai stiu pe unde se afla,
acolo spune ca; Antihristul va schimba ordinea lucruilor, va opri
nasterile, ceea ce parintilor nostri nici prin gând nu le-a trecut.

Se pare ca acesti metro indeplinesc in amanunt aceasta sarcina.

In mare c-am acestea ar fi moda metrosexualilor, cine nu se adapteaza
este exclus, nu are sanse lega o relatie cu o fata, este considerat
un ratat, demodat. Observam lejer faptul ca la baza ca relatiile cu o
fata nu se leaga cu toate ca acesti tinerii sunt la zi cu moda,
poarta cele mai scumpe haine, cele mai moderne aparate cu putinta, se
comporta super modern si totusi acestia ramân niste ratati pe viata
si asta din frageda vârsta. Metro-ul asta mai contine o sopârla
veninoasa, tinerii trebuie raporta la un idol, fotablist, cântarez
sau actor. Daca pâna mai ieri revistele prezentau femeile perfecte,
acum a venit rândul barbatilor perfecti, adica metro. Unde exista
perfectiune? Câti baieti sau fete reusesc gasi foto-modelul prezentat
de reviste? Ce rezulta din aceasta nebunie, am prezentat sumar
constatarile din discoteci, repet; asa ceva nu exista in urma cu 10-
15 ani, era o placere sa mergi la o discoteca si, atentie; se mergea
imbracat elegant , flitru era in toi. Cele mai frumoase seri de dans
si flirt in Germania le-am trait, de o eleganta si frumuseste care si
acum când scriu ma gândesc nostalgic. Asa ceva azi nu mai exista, a
disparut subit!

Banuiesc ca multi dintr-e D-vs ati trait astfel de momente, poate va
aduceti aminte, minim 50% din ceeicare intrau la "agatat" plecau
cuplati, multii si-au intemeiat familii, cum era cândva la Hora, ei,
va asigur; in noua forma la care am asistat si analizato, nici macar
1% nu iese cuplat, majoritatea beti crita, violenti si tristi,
ingrozitor de tristi!

Aceasta este adevarata fata a acestui metrosexual ci nu ceea din
reviste sau prezentata obsesiv la TV.

Întâmplator zilele trecute am ascultat un Jurnal TVR, in care s-a
discutat aceasta tema, indivizi unul Bucurescu (a-la de face Cultura
Libre), si un alt dement, s-au legat de emisiunea cu icoanele in care
era pe lânga Plesu, Patapievici, am intels Alex Mihai Stoenescu si
Becali, ultimul luat peste picior,insa, despre primi trei intelctuali
rasati nu s-a gasit spune decât ca sunt retrosexuali, adica sunt
niste nespalatii (da, asa au redat verbal si in imagine un retro).
Lasând la o parte tâmpenia cum ca a doua zi se vor gasi niste
organizati ortodoxe care sa protesteze, reptata obsesiv, am ramas
masca la ce obraznicie mi-a fost dat sa asist. Douo zile mai târziu
Andressco in Ziua, incearca face praf intr-unmod barbar aceiasi
intelctuali,pe totii ceei care au semant Apelul CivicMedia sau luat
apararea.

Eu nu am voie sa spun Andreescu este un dobitoc, Bucurescu homalau,
ca deh politic-corectitudinea asta imi interzice, insa aceste javre
au drept inventa un nou termen sa ma faca nespalat, atace violent pe
orcine nu le aproba aberatiile. Obraznicia acestor indivizi intrece
orce masura a bunei cuvinte, eu ma intreb pâna când? Libertatea si
conceptul de democratie acesti indivizi il pune in pericol ci nu un
Vadim sau Becali,pentru ca acesti descreierati compromit iremediabil
democratia. Eu cred ca acesta este scopul acestor javre,pentru ca asa
cum spuneam într-un material anterior, acesti deviati vor fi
victimele dictatorului care sta la usa, anuntat in România anului
2000 via TVR.

In cazul acestor intelctuali nu s-a putut pune stamplia
fundamentalist relgios, ortodox, s-a gasit formula retrosexual,
nespalat, necioplit, cum este posibil asa ceva? Lucrurile sunt prea
grave ,pericoluleste prea mare ca sa mai le ingaduim acestor scursuri
a societati a ne mai jigni, interzice manifesta , expune punctele de
vedere public!

Mai jagardelelor, eu nu sunt retrosexaul ci OM asa cum la facut
Dumnezeu, sunt barbat, nu femeie de care imi place la nebunie,
frumoasa mai este ca sa nu fie iubita si sa nu te imrepunezi cu ea,
asta chiar ca este pacat. Dar nu femeia din reviste,NU, pe aia sa o
lingeti voi netrebnicilor, ci cea normala, care miroase a femeie de
la o posta, ca si acestieia îi place sa miros a barbat. Nebunilor
pentru voi am scriis si publicat poezia de mai jos (dar si altele)

Chipuri de fete in baieti
chipuri de femei in cele barabtesti
femei cu femei
barbati cu barbati
copii in adulti
adult in copil

(sper ca am traduso din germana corect) Transformari- IBSN 3-930672-
89-8

Stati mai nenorocitilor, mai spurcaciunilor, de nu crap inainte de
vreme, v-am pregatit una si mai si, Cateaua Turbata, asta chiar ca
trebuie sa o public urgent sa vi-o traga mandea cum va place, nu la
popo, ci in ocarina, mama voastra de besti ordinare!

Na, ma semnez,nu imi este frica de voi pramatiilor!

Octavian Mihaescu
Germania

Mitica
Morala crestina si psihiatria


1. Crestinismul nu este numai o suma de invataturi, o doctrina, religioasa, ci si o viata traita dupa aceasta doctrina. Si anume el nu este numai, o suma de invataturi teoretice cu privire la Dumnezeu si la mantuirea omului, care sa-i lumineze numai intelectul, ci este o traire a acestor invataturi in viata aceasta pamanteasca.

Desigur, toate adevarurile invataturii crestine trebuie traite de credincios, chiar daca nu pot fi aplicate toate in aceeasi masura si constant. De exemplu, invatatura crestina despre Sfanta Treime, si despre Hristos, Dumnezeu adevarat si om adevarat, prin care se manifesta iubirea lui Dumnezeu fata de oameni si prin care se realizeaza insasi mantuirea noastra obiectiv si subiectiv, trebuie sa fie nu numai cunoscuta ci traita real si plenar in fiinta si viata noastra, precum si in relatiile noastre cu semenii nostri. Comuniunea omului cu Dumnezeu prin Hristos in lucrarea Duhului Sfant, ca membru al Bisericii lui Hriatos, este inceputul si tinta vietii crestinului privita pe dimensiune eshatologica.

Trairea si aplicarea invataturilor crestine constituie tocmai domeniul Moralei crestine. De altfel, crestinismul nu este o filosofic sau o ideologie filosofica intre alte filosofii si ideologii, fiindca el nu ne infatiseaza adevarul ca o idee opusa altor idei ; "el e incarnat in viata unica si sublima a persoanei Mantuitorului Hristos, Care devine calea, adica modelul nostru de urmat in viata. Nu ne spune Hristos ca El a venit ca lumea sa aiba viata si inca mai multa (Ioan 10, 10) decat inainte de El? Iar viata nu se comunica unui cerc restrans, ca ideile filosofice ; ea se comunica tuturor fiintelor din lume", tuturor oamenilor si neamurilor (Matei 28, 19-20 ; Marcu 16, 15-16). Iisus Hristos este accesibil tuturor, este omul central, fiindca este si Dumnezeu in acelasi timp, Care polarizeaza spre Sine pe toti care se deschid Lui si cu care intra in comuniune prin cuvant si lucrare harica. Hristos este modelul universal al vietii in Dumnezeu. "Cati in Hristos ne-am botezat in Hristos ne-am si imbracat" (Gal. 3, 27). Aceasta inseamna vointa de a ne face una cu El (Gal. 3, 28). Pruncul trecut prin baia Botezului a devenit neprihanit asemenea pruncului Iisus din ieslea Betleemului. Tinerii care se cununa, nuntesc impreuna cu Hristos si se veselesc impreuna cu El, ca la Nunta din Gana Galileii. Pacatosii care isi frang inima in cainta, cad la picioarele Lui si-L roaga pentru iertare. Credinciosii care se apropie de Sfantul Potir pranzesc cu Hristos Care isi ofera spre mancare si bautura trupul si sangele Sau euharistic. Frumusetile acestei lumi le admiram prin ochii Lui, care ne-a aratat splendoarea crinilor campului. Cand intalnim pe cei saraci, pe cei bolnavi, pe cei flamanzi si pe oricare dintre ei necajiti ai lumii, il intalnim in acestia pe El insusi, Care se identifica cu ei, cum ne incredinteaza El Insusi : "Intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei mai mici, Mie Mi-ati facut" si "Intrucat nu ati facut unuia dintre acesti prea mici, nici Mie nu Mi-ati facut" (Matei 25, 40 si 45). Durerile noastre proprii le induram impreuna cu Hristos, fiindca nimeni traind in aceasta viata nu este scutit de Golgota rastignirii. Iar ingrozitoarea noastra moarte devine usoara daca stim sa intram cu El in mormant. Caci El, Hristos, fiind insusi Dumnezeu, a biruit mormantul si a inviat a treia zi. Fiind in comuniune cu Hristos si deci identificandu-ne vointa noastra cu vointa Lui, Hristos traieste in noi si noi in El (Gal. 2, 20).

Morala crestina este fata concreta, vazuta de toti a crestinismului, indicand ce trebuie sa faca crestinul pentru a dobandi viata vesnica implinind aici pe pamant voia lui Dumnezeu, in relatia cu El si in relatiile cu semenii, precum si in propria sa viata, adica in relatie cu sinea proprie. Ea, Morala crestina, pleaca de la Hristos si se intoarce la Hristos. Iar crestinismul nu este un sistem de filosofie, fiindca nu "este o elaborare a mintii noastre. El este inainte de toate persoana istorica a Mantuitorului, adica Fiul lui Dumnezeu facut om la plinirea vremii si ramanerea Lui ca om si pe scaunul Slavei, fiind Unul dintre noi in Treime, ca Dumnezeu-Omul. Intr-un cuvant crestinismul este, cum spunea Nichifor Crainic, "perfectiunea dumnezeiasca descoperita noua in Hristos". Iar Morala crestina are ca obiect principal : ce trebuie sa faca crestinul in viata de toate zilele, urmand lui Hristos, traind si marturisind pe Hristos.

2. Psihiatria. In psihiatrie, desigur, ne intalnim, dialogam si "empatizam", cum spun specialistii, cu omul bolnav sufleteste. Sentimentul de suferinta dobandeste aspecte dintre cele mai complexe inlauntrul perspectivei date de psihiatrie : in boala psihica nimic nu pare a avea loc fara autorefleCtare, cuprindere si intelegere care constituie, de fapt, jocul implicat si continuu dintre constiinta si suferinta, si, intr-un fel, dintre bine si rau. Dar nu dintre binele moral si raul moral. Aceasta mai rezulta si din faptul ca psihiatria se ocupa, in aceeasi masura, de aspectele sintetice ale persoanei in doua ipostaze : normalitate psihica si contrariul ei degradant, boala mintala.

Dintre toate sectoarele medicinei, psihiatria este aceea care isi propune si se simte obligata moral si se "angajeaza" prin excelenta sa inteleaga bolnavul, alaturi de explicatia - mai mult sau mai putin comprehensibila - a mecanismelor psihopatologice. In jurul bolnavului psihic, psihiatria se implica sa creeze o ambianta comprehensibila, un orizont si o comuniune solidara, capabila sa ajute pe bolnav in efortul de vindecare. Prin aceasta, psihiatria nu mai este o stiinta medicala eminamente descriptiva ci prin excelenta una de participare empatica.

In psihiatrie, medicul are nevoie de bolnav ca sa-si ordoneze procesul de investigatie si "iatrie", de tratament. In cercetarea si actul psihiatric are loc un act de comunicare reciproca intre bolnav si medic, acesta din urma fiind totdeauna disponibil pentru o generoasa daruire catre cel care sufera. De altfel, medicina adevarata face uz totdeauna de comprehensiune, iar medicul se intalneste si comunica cu oamenii. Dar nu intotdeauna acest lucru este absolut necesar, el putand fi inlocuit doar de o intelegere-a cauzelor determinante ale bolii somatice.

Boala psihica este mult mai complexa in cauzele si manifestarile ei si, de aceea, ea comporta o definire mult mai complexa si inteligibila, decat suferintele umane obisnuite (de pilda cele organice). In general, definirea bolii psihice se face in raport cu starea de sanatate sau de normalitate. Dar multe definitii date unei boli psihice se refera la un tip de individ abstract, mobil si in fond necunoscut afectiv. Desigur, fiecare boala are anumite caracteristici care o particularizeaza, fata de alta boala. Dar tot asa de adevarat este ca medicul nu are de-a face numai cu boli in general, si eu bolnavi concreti, cu oameni concreti bolnavi. In cazul bolilor psihice, cu care se ocupa psihiatria, medicul are de a face cu bolnavi, cu bolnavi diferiti cu care mediul trebuie sa comunice direct si personal intr-o mare daruire pentru a surprinde specificul personal, ca sa-l analizeze si sa gaseasca tratamentul adecvat. Deci pentru medicul psihiatru, fiecare om bolnav sufleteste este un subiect aparte, un subiect concret cu care el angajeaza dialogul si tratamentul. La fel procedeaza morala crestina, pentru care fiecare om este existenta personala nerepetata cu misiunea sa in fata lui Dumnezeu si in comunitatea semenilor sai, oamenii. Cu aceasta am ajuns la relatia foarte stransa ce poate fi intre Morala crestina si psihiatria, fiecare dintre acestea pastrandu-si specificul si lucrarea in tratarea bolilor sufletesti.

3. Relatie, complementaritate si specific. Si Morala crestina ca disciplina teologica si psihiatria ca disciplina a medicinei generale si de profil, se ocupa cu omul concret, ingrijindu-se una de sanatatea spirituala moral-crestina, iar cealalta de sanatatea psihica a acestuia. Relatia dintre acestea este o expresie a relatiei dintre crestinism si medicina. Desigur si una si cealalta au in vedere sufletul omului cu puterile sau facultatile lui : mintea, simtirea si vointa, dar nu separat de trup, trupul fiind conditia vietuirii omului in timp si spatiu. Pentru invatatura crestina, omul este chip si asemanare a lui Dumnezeu (Facere 1, 26-28) si deci partener de dialog cu Dumnezeu si cu semenii, sai, oamenii.. La demnitatea de chip al lui Dumnezeu, pe care o are omul ca dat ontologic, participa nu numai sufletul cu cele trei puteri sau facultati ale lui ci si trupul cu tot ceea ce cuprinde si implica el pentru realizarea dialogului omului cu Dumnezeu, cu semenii, cu natura inconjuratoare, dar si cu sinea proprie. Trupul participa la demnitatea de chip, prin suflet si anume prin puterea cognitiva a acestuia, adica prin acel nous, "minte", despre care vorbesc Parintii Bisericii, in care se face prezenta insasi lucrarea lui Dumnezeu, harul dumnezeiesc primit la Botez si mai apoi prin celelalte Taine ale Bisericii.

Data fiind si sisighia aceasta dintre suflet si trup, in vietuirea omului pe pamant, morala crestina priveste pe om cu intreaga lui fiinta, vazandu-l prezent cu toata aceasta fiinta a sa in fiecare act, actiune, fapta. De aceea, munca omului este si spirituala si fizica, in acelasi timp. Desigur nu in aceeasi masura.

De aici si cele doua feluri ale muncii sau activitatii omului, munca spirituala si munca fizica, dupa cum predomina activitatea spiritului sau efortul fizic. Dar si activitatea pur spirituala nu ramane fara o expresie a ei asupra trupului, sau altfel spus si in activitatea pur spirituala este angajat subiectul ei intreg. Faptele libere si constiente cu care se ocupa Morala crestina poarta pecetea subiectului lor intreg chiar si atunci cand trupul nu are o participare egala. Radacina lor este in suflet, in spirit si anume : in mintea care le initiaza si se invoieste cu ele, in simtirea cu care le imbratiseaza si in vointa care le concretizeaza. De aceea la judecata obsteasca sau universala, omul se va prezenta nu numai cu sufletul ci si cu trupul avut pe pamant, desigur acum fiind nestricacios, ca sa ia rasplata sa : fericirea vesnica sau osanda vesnica pentru toate cele savarsite cu sufletul si cu trupul sau, pe pamant.

Faptele libere si constiente ale omului isi primesc calificarea lor in moral-bune si moral-rele dupa cum sunt o implinire a vointei lui Dumnezeu exprimata in lege (in legea morala naturala sau pozitiva), in poruncile si sfaturile acesteia, sau o abatere, impotrivire sau neimplinire a unei indatoriri.

Instrumentul cu ajutorul caruia noi insine aplicam legea morala la propriile fapte sau la faptele altora, pentru a le sfatui, indemna sau a evalua in bune si rele este constiinta morala, norma subiectiva a moralitatii, care dupa savarsirea faptelor este primul nostru judecator a tot ceea ce am savarsit, cu stiinta si vointa libera. Legea care este ceva extern si deci obiectiv obliga pe om in constiinta sa morala. De aici chinurile constiintei noastre pentru faptele moral-rele, adica pentru pacatele si greselile noastre, uneledintre ele foarte grele, sau de moarte, cu urmari grave chiar in viata aceasta, precum si multumirea sufleteasca sau starea de fericire pentru faptele bune savarsite. Constiinta morala este sfatuitorul si judecatorul nostru cel mai apropiat de care trebuie sa tinem seama, ea fiind, cum spun multi moralisti crestini si filosofi, glasul lui Dumnezeu in om sau reflexul imediat al Legii in fiinta noastra.

Esential si central Moralei crestine este relatia omului cu Dumnezeu, si in Dumnezeu, relatia omului cu semenii si cu natura inconjuratoare. Faptele omului isi primesc coloratura si deci valoarea lor dupa cum sunt si in ce masura sunt sau nu sunt expresii ale relatiei de comuniune a omului cu Dumnezeu. Relatiile cu semenii si exprimarile acestora in fapte concrete, isi primesc, de asemenea, calificarea lor morala dupa marturia lor despre relatia subiectului lor cu Dumnezeu.

Constiinta morala este aceea care sensibilizeaza sau nu sensibilizeaza relatia omului cu Dumnezeu si cu semenii. Faptele bune si pacatele isi primesc calificarea ca atare in primul rand de la constiinta morala proprie si apoi de la autoritatea externa si de la Dumnezeu.

In constiinta morala este prezent omul intreg, trup si suflet, asa ca boala care este pacatul de tot felul, isi are radacina dar si consecintele imediate in aceasta constiinta.

Si psihiatria lucreaza sau face apel la constiinta omului in care sunt simtite acut toate bolile psihice. De aceea ca sa aduci sanatatea fizica si psihica, ca si pe cea moral-spirituala, preotul si medicul trebuie sa inceapa cu constiinta : sa-i descopere bolile, ranile, sensibilitatile sau insensibilitatile.

Constiinta isi are bolile ei, atat pentru preotul duhovnic cat si pentru medicul psihiatru, dar fiecare dintre acestia isi are recuzita sa de mijloace pentru investigatie si tratament. Preotul, de pilda, va acorda o mare atentie scaunului duhovniciei la care se prezinta penitentul sau la care il invita si cu care se intretine indelung preotul duhovnic. Cele mai multe dintre bolile psihice sunt rezultatul unei trairi morale dezordonate. A pune ordine in cele spirituale, inseamna a te preocupa de purificarea continua si sistematica de patimi si pacate, dar pentru aceasta duhovnicul va face apel la constiinta morala a bolnavului si se va preocupa, in acelasi timp, de crearea unui mediu propice apropiat insanatosirii morale si cresterii duhovnicesti a acestuia. Si acest mediu apropiat este familia, bine intocmita si organizata, pepiniera de virtuti si factor puternic pentru o munca constructiva a membrilor ei in societate.

Deci preotul duhovnic si medicul psihiatru se intalnesc in preocuparea lor de insanatosire spirituala si morala a omului, de zidire spirituala si morala a familiei si a societatii intregi in care omul si familia se realizeaza si cresc spiritual, cultural, dar si economic si social.

Pr. prof. dr. DUMITRU RADU

Aldo
Stare(a) nebuna a psihiatriei romanesti


Exista, inca, la noi, mentalitatea ca despre maladiile mentale trebuie sa se vorbeasca in soapta. Sau chiar sa se taca. Si nu doar pentru ca, in binecunoscuta traditie populara, boala psihica este asociata anormalitatii, unui rau ascuns venit din strafundurile fiintei umane -ale carui radacini sunt greu sau imposibil de aflat - ci, mai nou, si din neputinta societatii de a-i face fata in unitatile institutionalizate. De ce? Simplu. Pentru ca nu se doreste sa se investeasca intr-un domeniu al medicinei care - potrivit unei conceptii mostenite din vechiul regim, pe cat de absurde pe atat de ilare - , consuma prea mult fara sa rezolve nimic. Din pacate, revolta lumii medicale, in speta a medicilor psihiatri, privitor la aceasta perpetuata inertie a autoritatilor, nu pare sa schimbe ceva in sistemul sanitar. Nici chiar in conditiile in care ministerul de resort sustine sus si tare, a se intelege trambiteaza, ca "Sanatatea mintala este prioritatea numarul 1" (si) in Romania. Asta dupa ce in luna ianuarie 2005, prin Acordul de la Helsinki, sub egida biroului OMS pentru Europa si al Comisiei de resort din Comunitatea Europeana, a fost semnata o declaratie, in prezenta a peste 50 de ministri ai Sanatatii din tarile europene intre care si Romania, care certifica acest lucru. Dar sloganurile nu vindeca. Iar la noi, cel amintit a intrat de-a dreptul in ceata. Si totusi, bolnavii psihici pot fi recuperati. In pofida falselor credinte, mai vechi sau actuale, a tendintei, cu efecte nefaste, manifestata de catre unii specialisti din alte discipline medicale "de a trata ei insisi manifestari psihopatologice, in loc sa indrume pacientul la psihiatru sau, cel putin, la psiholog". Ceea ce lipseste este un proiect coerent al Ministerului Sanatatii, unde "hotararile sunt luate de catre persoane straine de problemele domeniului" fara a fi consultati si aceia care cunosc, prin specificul profesiei lor, problemele bolnavului psihic. Acestea sunt numai cateva din aspectele ce s-au facut auzite - pentru a cata oara! - la Congresul National de Psihiatrie, desfasurat recent la Iasi, la care au participat circa 700 de medici din tara si strainatate. Psihiatrii au pus, si de aceasta data, degetul pe rana. Iar ranile noastre, din orice unghi le-am privi si oricat de optimisti si luminosi am fi in speranta de a nu le permite sa ne acopere, sunt lasate parca sa se inmulteasca.Organismul uman nu face fata ritmului actual de viataSpecialistii domeniului spun ca "sanatatea nu este totul, dar fara sanatate totul este nimic". Si nu trebuie sa fii nici medic, nici filosof pentru a exprima un adevar atat de simplu, la indemana oricarei persoane apte sa-l constate, cel putin ca urmare a propriei experiente de viata. Iar unde este viata exista si maladii. E adevarat, astazi mai sofisticate, mai bizare chiar, pentru ca lumea progreseaza, insasi viata este mai complicata, mai impovaratoare prin complexitatea responsabilitatilor, si mai plina de riscuri; pentru ca tehnica este mai solicitanta, alimentatia din ce in ce mai saraca in principii active, vitamine, minerale, iar posibilitatile de adaptare a organismului uman la frecventa si intensitatea schimbarilor survenite, tot mai scazute. La toate acestea contribuie din plin pericolul radiatiilor, al exploziilor solare cu repercusiuni grave asupra sanatatii, mai mult sau mai putin recunoscute in ultimele decenii, poluarea avansata, oscilatiile climaterice etc. etc. Este de inteles, asadar, ca sanatatea oamenilor este amenintata, biciuita din toate directiile.Educatie sanitara, la nivelul Evului MediuPe de alta parte, la noi, educatia sanitara a ramas cu mult in urma, fata de tarile dezvoltate, ba chiar la nivel de Ev Mediu, in unele zone, atat in mediul rural, cat si urban, oamenii fiind lipsiti de conditii de igiena minima; avalansa gunoaielor, prezenta cainilor comunitari fac parte din viata lor. Si oricat ar riposta in fata unei asemenea stari de lucruri, sfarsesc, in general, prin a se obisnui cu ea. Poate ca de aici incepe raul colectiv, completat substantial de precaritatea sistemului sanitar, incapabil sa faca fata nevoilor populatiei. De pilda, insuficienta paturilor in spitale a creat acel tip de reactie din partea suferinzilor, care ne situeaza pe primul loc in Europa la capitolul "Spaga din spitale". Pentru a beneficia de un loc in asezamantul care iti promite ca te va pune pe picioare, trebuie sa platesti bani grei. Mai mult, o data ajuns aici trebuie sa fii pregatit pentru a-ti procura, de multe ori, medicamentele din afara spitalului; pentru a onora personalul care te ingrijeste si, nu mai este demult o noutate, pentru a-ti achita eventuala interventie chirurgicala, chiar daca esti un corect platitor al asigurarii de sanatate. Cozile la medicamente, isteria compensarilor pun capac. Saracia si mizeria sunt la ele acasa. A vorbi, in aceste conditii, despre sanatatea mintala pare un lux. A ignora domeniul, ar insemna sa dovedim o inconstienta crasa, vecina cu ceea ce reprezinta crima cu premeditare.Prof. dr. Petru Boisteanu: Toata lumea se ocupa de psihiatrie, dar nimeni nu face nimicRealitatea este ca psihiatria reprezinta astazi, in Romania, "o disciplina marginalizata", in pofida renumelui de care se bucura, in lume, scoala romaneasca de psihiatrie, specialistii de care nu ducem lipsa. Comunicarile stiintifice sustinute in cadrul congresului de la Iasi, care a coincis cu aniversarea unui secol de psihiatrie, prin infiintarea aici a primei institutii din tara cu acest profil - Spitalului Clinic de Psihiatrie Socola -, ne-a ajutat sa ne intarim convingerea ca "prioritatea numarul 1", sanatatea mintala, este ultima din coada pe lista de interes a autoritatilor. Si totusi, societatea, noi toti, suntem datori sa ne aparam/salvam bolnavii, sa le facem posibila continuarea vietii. Cum?! Directorul general al Spitalului Clinic de Psihiatrie Socola, prof. dr. Petru C. Boisteanu, co-presedinte al Comisiei de Psihiatrie si Sanatate Mintala din Ministerul Sanatatii (MS), sustine ca este aproape imposibil. "Astazi, psihiatriei i se pun foarte mari probleme. Pornind de la deviza MS «Nu este sanatate fara sanatatea mintala!», s-a ajuns, de fapt, la un fel de colaps in domeniu, de al carui mers se ocupa toata lumea, dar nimeni nu face nimic. Nu s-au infiintat acele asezaminte pentru bolnavii psihici, care ne-ar fi ajutat sa scapam de presiunile ce apasa asupra sistemului, nu au fost extinse o serie de servicii, pentru ca, in psihiatrie, asistenta ambulatorie are un rol deosebit, contribuind la scaderea costurilor destinate tratamentului bolnavilor si la reducerea zilelor de incapacitate de munca. In plus, psihiatria comunitara este ca si inexistenta, deoarece asociatiile non-guvernamentale nu s-au implicat in asistenta bolnavului psihic. Toata lumea afirma ca psihiatria necesita costuri mari, insa, daca s-ar percepe evolutia acestui fenomen pe termen lung, s-ar constata ca este mult mai ieftina decat alte specialitati". Potrivit prof. dr. Petru Boisteanu, se prefera, de regula, sa se investeasca pentru tratamentul unui bolnav circa 2-3 milioane lei vechi pe luna, in loc sa se cheltuiasca dublu, ceea ce ar conduce la reducerea numarului de bolnavi cronici.In doi, trei ani depresia va ajunge o boala validanta"Ceea ce se intampla la noi este, efectiv, o politica similara zonelor din Africa, eventual din Albania. Desi pe plan profesional suntem perceputi ca o scoala foarte buna, totusi, din punct de vedere financiar, ne situam la coada clasamentului", continua interlocutorul. Cauza? Intelegerea gresita a problemei sanatatii mintale. "Nici inainte si nici dupa '89 problema bolnavului psihic nu a fost luata in serios. Este adevarat ca din asa ceva nu se moare, dar nici nu se traieste normal, iar depresia, conform statisticilor, va ajunge peste doi, trei ani pe locul al doilea, pe plan mondial, printre bolile validante. La noi, va fi, probabil, pe primul loc, daca nu vor aparea alte boli ale mizeriei si saraciei. Important de retinut este faptul ca nu exista bolnavi care sa nu poata fi recuperati si redati societatii. Practic, facem statistici, raportari si uitam unde este bolnavul psihic. Totul depinde de politica de finantare, numai ca, din pacate, latura medicala a fost inlocuita cu una de pura contabilitate. Nu mai conteaza astazi daca bolnavul exista sau nu, conteaza sa ai hartiile in ordine si sa te incadrezi in niste sume care, de multe ori sunt derizorii, prestabilite din birou; exista tendinta ca medicul sa se transforme in functionar sanitar, ceea ce pentru breasla psihiatrilor este foarte dureros", conchide dr. Boisteanu.Prof. univ. dr. Tudor Udristoiu: Aplicam decizii cu care nu suntem de acordProf. univ. dr. Tudor Udristoiu, presedintele Asociatiei Psihiatrice Romane, seful Clinicii de Psihiatrie din Craiova, co-presedinte al Comisiei de Psihiatrie si Sanatate Mintala a MS considera ca printre problemele grave cu care se confrunta domeniul psihiatriei se afla: lipsa cronica de informatii si lipsa de comunicare, precaritatea deciziilor, la elaborarea carora nu sunt consultati specialistii, lipsa unei politici de sanatate mintala, iar lista ramane deschisa. "Nu exista, la nivelul ministerului, desi am solicitat de nenumarate ori, in calitate de co-presedinte al Comisiei de Psihiatrie si Sanatate Mintala a MS, o evidenta a suferintelor majore. Fiecare caz nou trebuie inregistrat intr-o fisa standard, raportat structurilor superioare, introdus in baza de date. Ceea ce nu se intampla. Acesta este si motivul pentru care noi nu putem vorbi de un numar de bolnavi, ci despre o valoare de prevalenta (frecventa) a cazurilor determinate de studii romanesti si internationale mai vechi. De pilda, valoarea de prevalenta recunoscuta pentru schizofrenie, pe plan mondial, este de 1 la suta. Noi nu putem sa afirmam insa ca in Romania exista 200.000 de cazuri". Pe de alta parte, potrivit prof. Tudor Udristoiu, "bolile majore (schizofrenia, tulburarea bipolara) nu cresc in prevalenta (de cand se inregistreza de acum 100 - 160 de ani), comparativ cu formele mai usoare de depresie, generata mai ales de tulburarile de adaptare".Care va fi soarta spitalelor de psihiatrie, in conditiile in care nu exista o strategie coerenta, nu sunt bani sau nu se doreste sa se investeasca pentru prevenirea imbolnavirilor? In viziunea prof. Udristoiu,"in scurta vreme, spitalele vor avea rostul de a plati salarii, de a caza bolnavii in conditii acceptabile, de a oferi si ceva de mancare si cam atat".Intr-o lume ultraplanificata, noi am ras de cincinale si nu ne-am ales cu nimicCat priveste politica ministerului, nu se intrevede nimic, in viitorul apropiat, este de parere interlocutorul nostru. "S-a semnat la Helsinki prioritatea europeana numarul 1 - «sanatatea mintala». Eu nu vad nici un plan in acest sens. De altfel, nu vad nici un domeniu in care sa avem vreun plan, in afara de Legea bugetului. Dupa ce am ras de cincinale, am uitat sa bagam de seama ca totul in lume merge ultraplanificat. Se stie ca o planificare cat mai exacta conduce la scaderea costurilor - a se vedea costurile pentru medicamente! Dar la noi totul decurge dupa cum bate vantul". Ce mai ramane de facut, pe fundalul acestor neajunsuri care impieteaza mersul firesc al lucrurilor? "Incercam sa gasim niste cai mai bune pentru a participa la decizie, fiindca in lipsa noastra, decizia nu poate fi de calitate si asteptam, cumva, sa fim si primiti", raspunde directorul Clinicii de Psihiatrie din Cetatea Baniei.Ne consideram exonerati de responsabilitatea medicala"Poate nu avem nici salarii potrivite, nici mijloacele proprii pentru a ne exercita profesia, aspecte pe care le mai depasim, dar lipsa unei relatii directe intre decizie si responsabilitate este greu de tolerat. Spre deosebire de alte grupuri profesionale care au nemultumiri si care ies in strada, clamandu-si drepturile, noi nu ne putem permite sa apelam la astfel de cai de presiune. In schimb, in contextul unui mers normal al societatii, ne consideram, cu parere de rau, exonerati de responsabilitatea medicala si, la o adica, ma tem ca o putem demonstra si in Justitie. Si asta pentru ca trebuie sa aplicam niste decizii la elaborarea carora nu am putut nici macar sa ne spunem parerea", adauga prof. Udristoiu.Ce ar mai ramane de spus? Poate doar ca problema sanatatii mintale in Romania este tributara, la aceasta ora, unui lung sir de inlantuiri cauzale determinate de insasi maladia intregului sistem. Care este posibil sa nu reactioneze la nici un tratament.Multumim, pe aceasta cale, partenerului principal al Congresului National de Psihiatrie, compania farmaceutica Eli Lilly, care ne-a facilitat cunoasterea mai exacta a problemelor si orientarilor actuale intr-un domeniu in care scoala romaneasca are un renume incontestabil. De asemenea, datoram informarea corecta a cititorilor nostri comunicarii de inalta calitate cu presa a reprezentantului companiei amintite, Corporate Affairs Manager Dr. Daniel Popescu.Secvente de realitate amara, la "Spitalul 9"Precizam, din start, ca nu ne-am propus sa aruncam cu pietre in institutiile responsabile de problema sanatatii mintale in Romania - inca un "examen" la care am ramas corijenti si care ne situeaza, prin consecintele lui, undeva, cu mult in urma tarilor civilizate. Se impune, cu atat mai mult, o privire corecta si decenta asupra tulburarilor psihopatologice care nu-i ocolesc nici pe romani, dar si una ferma asupra modului cum sunt gestionate acestea de catre factorii abilitati. "Am niste nebuni in bloc. Veniti sa-i luati!" sau "De ce le dati drumul din spitale, domnilor doctori?!" nu sunt niste simple propozitii afirmative, imperative, interogative dintr-un scenariu conventional. Noi am fost asigurati ca sunt aruncate, cu brutalitate, nu de putine ori, in urechile acelora care se dedica, prin profesia lor, sanatatii mintale a romanilor.
Drama insa nu consta numai in faptul ca sunt reale, ci si in aceea ca ne dezvaluie cum sunt percepute, in general, de catre comunitate tulburarile psihice. De care, intr-o forma mai mult sau mai putin usoara, o persoana din trei a fost sau ar putea fi afectata, pe parcursul vietii, afirma specialistii domeniului. Privit din exterior, Bucurestiul secolului XXI ne ofera, la orice ora din zi si din noapte, o adevarata arhiva de imagini care ar putea, la o privire atenta, sa schiteze (si) "stocul" de sanatate al unora dintre locuitorii sai. Si nu este un motiv de amuzament. Mai ales atunci cand ai ocazia sa afli ceva mai mult din interiorul sistemului care se ocupa de sanatatea psihica a bucurestenilor, si nu numai a lor. Cu aceasta intentie ne adresam, zilele trecute, persoanei cele mai abilitate sa vorbeasca despre starea la zi a maladiilor psihice din Capitala, si a clinicii pe care o conduce, conf. dr. Radu Mihailescu, directorul Spitalului Clinic de Psihiatrie "Prof. dr. Alexandru Obregia"- Bucuresti.]Record la depresii: 9000 din 30.000 de internari annualDepresia reprezinta prima cauza de internare in Spitalul Obregia. Potrivit prof. Radu Mihailescu, din circa 30.000 de internari pe an, cam 30 la suta reprezinta depresii. "Desi este influentata si de factorul de stres, boala are o componenta biologica importanta. Din fericire, incepand din acest an, noi reusim s-o vindecam. Si asta pentru ca avem arsenalul farmacologic necesar si echipe foarte bune de psihoterapeuti", declara prof. Mihailescu. "Au crescut, de asemenea, dependentele de droguri: avem 59 de paturi pentru dezintoxicare. Pana in 1981 nu am avut nici unul. Secvente din patologia anxioasa au o raspandire, aparent cel putin, mai mare decat inainte. De pilda anxietatea paroxistica episodica - atacurile de panica - sunt mult mai frecvente astazi decat in urma cu zece sau 20 de ani. A coborat dramatic varsta de debut a dependentelor - de pilda a dependentei de alcool. Schizofrenia, dementa, tulburarile bipolare, boala Alzheimer completeaza paleta tulburarilor psihice. Peste tot in lume, bolile severe, de pilda schizofrenia, este cam 1 la suta din populatie, ceea ce inseamna o dovada destul de puternica asupra continutului biologic al maladiei. Cu cat prevalenta unei boli este mai constanta in diverse culturi, societati, cu atat inseamna ca boala aceea este biologica. In orice caz, in Romania nu s-a facut un studiu epidemiologic pe un esantion reprezentativ la nivel national. E drept, in 1971, s-a realizat un studiu epidemiologic pe esantion urban si a fost replicat prin anii 1985, '86 , cred ca tot pe esantion urban. Asta pentru ca este foarte costisitor. Si atunci iti pui intrebarea: Ce e prioritar: un studiu pentru a vedea cum stau bolile psihice in Romania in raport cu alte tari sau sa alocam banii unei reforme in psihiatrie? In lume exista cateva tari care isi permit un asemenea studiu, de pilda SUA, tarile nordice".Un tratament pentru schizofrenie, intre 7 si 15 milioane de lei lunarIn ce priveste eficacitatea tratamentelor, in ultimii ani "s-a petrecut o revolutie in psihofarmacologie", remarca prof. Mihailescu, dar si costurile sunt mult mai ridicate. "Este adevarat ca antipsihoticele de ultima generatie, ca de altfel si antidepresivele sunt de aproape zece ori mai scumpe decat precedentele, astfel incat un tratament pentru schizofrenie, de pilda, cu medicamente de ultima generatie (neuroleptice atipice) poate costa intre 7 si 15 milioane de lei pe luna. Cat priveste antipsihoticele de prima generatie, se stie ca aveau o plaja de efecte adverse neplacute: bolnavii tremurau, precum cei cu Parkinson, mergeau cu pasi mici, etc., astfel incat constatau ca, pe masura ce urmau tratamentul, se simteau tot mai rau. Iar acest lucru se transforma intr-o adevarata bariera intre pacient si medic in calea tratamentului. Numai ca, din pacate, cu bugetul pe care il avem nu putem trata cu antipsihotice de ultima generatie mai mult de un sfert din bolnavii cu schizofrenie", continua directorul Spitalului Obregia. "Se pare insa", adauga interlocutorul, " ca nici spitalele din Europa de Vest nu-si pot permite sa trateze toti bolnavii cu aceste medicamente de ultima ora".Avem un deficit de personal mediu si de psihologiSpitalul Obregia functioneaza in 37 de cladiri, inclusiv cele cu destinatie administrativa, si are o capacitate de 1.200 de paturi. Echipa de specialisti este formata din 110 medici (un medic la 12 paturi). Dar seful spitalului acuza lipsa de cadre medii - infirmiere, asistenti sociali-, si un deficit de 10 psihologi, iar o suplimentare de cadre, la aceasta ora, nu mai este posibila, fiindca "schema" clinicii nu permite mai mult. Pe de alta parte, personalul mediu nu are capacitatea de a comunica, asa cum ar fi normal, cu pacientul internat intr-o astfel de clinica, recunoaste prof. Mihailescu. "Este o preocupare mai veche a mea si nu numai a mea in privinta instruirii personalului mediu, care nu se compara cu personalul din lumea dezvoltata a psihiatriei. Acolo o asistenta ingrijeste 5-6 bolnavi, in timp ce la noi, in tura a doua si a treia, o asistenta are in ingrijire 70 de pacienti". Categoric, exista si o explicatie, care se pliaza foarte bine pe realitatea romaneasca. "Locul este neatractiv, atat din punct de vedere al salarizarii cat si al cerintelor impuse de continutul specialitatii, desi din octombrie 2004 au crescut simtitor sporurile de periclitate", precizeaza directorul clinicii. "De fapt, hiba este la nivel national. Suntem aproape 1.000 de medici psihiatri pe tara, inclusiv medicii de la psihiatria infantila si a adolescentului, ca sa nu mai spun ca nu avem inca suficienti medici specializati in gerontopsihiatrie. Dar, in general, in Europa de Est psihiatria nu este privita cu ochi buni, din pacate, nici de catre autoritati, nici de confratii de la alte specialitati si nici de catre populatie.O problema a noastra: cum privim bolnavii mintalIn primul rand, pentru ca suntem inca tributari conceptiei potrivit careia boala psihica este asimilata nebuniei; inca mai persista la noi conotatiile peiorative, stigmatizatoare ale afectiunilor de acest gen. Eu insami m-am confruntat cu asemenea reactii din partea autoritatilor locale, ceva de genul «Avem niste nebuni in bloc. Veniti sa-i luati!» sau «De ce le dati drumul?». Deci, oamenii cred ca spitalul de psihiatrie e un fel de penitenciar in care trebuie sa-i tii pe bolnavi pana la sfarsitul vietii lor".Se continua o politica gresita, ce are in centrul sau spitalulO alta drama cu care se confrunta psihiatria romaneasca este "politica hospitalocentrista". "Asta inseamna ca psihiatria", continua prof. Radu Mihailescu, "este axata, ca sistem de ingrijiri, pe spitale. Or, in ultimii 20 de ani, psihiatria europeana (si cea mondiala) s-a deplasat energic si masiv catre ambulatoriu, o data cu ceea ce s-a numit «procesul de dezinstitutionalizare», inceput in 1983, in Italia, in urma Legii Basaglia; o lege brutala, la acea vreme, comentata si discutata timp de doua decenii, dar, in esenta, interesanta. Teoretic, psihiatria actuala ar trebui sa se organizeze in jurul Centrelor de Sanatate Mintala, care sa fie alocate unei anumite populatii: sa zicem la 100.000 de locuitori, un astfel de centru, complex, dotat cu o structura care sa cuprinda cateva paturi pentru urgenta, dar sa aiba, in principal, posibilitatea de a ingriji ambulatoriu majoritatea tulburarilor psihice, lasand spitalele doar pentru cazurile care necesita internari si ingrijiri cum sunt, de pilda, episoadele de schizofrenie. Va asigur ca cel putin jumatate din cazurile de depresie de la Spitalul Obregia - cele 9000 despre care am vorbit - ar fi putut fi tratate ambulatoriu, intr-un centru de sanatate mintala, ceea ce inseamna, in primul rand, costuri mult mai mici, iar in al doilea rand mult mai usor de suportat de catre pacient. Avem, de pilda, aproape 10 la suta tulburari anxioase. Este aproape de neconceput. Tulburarile anxioase nu trebuie tratate in spitalele de psihiatrie, dar le tratam pentru ca nu avem alta solutie, pentru ca medicii de ambulatoriu (din policlinica) - sunt complet depasiti: ei stau cu 50-60 de pacienti la usa si practic nu pot face fata".Psihiatria romaneasca are nevoie de o reformaSe stie ca Romania aloca pentru sanatatea mintala 3 la suta din cheltuielile directe destinate sanatatii. "E clar ca psihiatria romaneasca tot asteapta o reforma structurala si functionala, dar se mai stie, tot de la Legea Basaglia incoace, ca nu exista reforma fara bani; reforma inseamna un cadru legal, juridic, si inseamna fonduri. Din constatarile noastre, este cert ca, deocamdata, sanatatea mintala nu este o prioritate, la noi", afirma prof. Radu Mihailescu.In loc de (alte) concluzii, nu este oare limpede ca gradul de civilizatie al unei tari se reflecta si in modul cum isi trateaza bolnavii?!Potrivit unui studiu statistic realizat in 2004, in Romania exista 38 de spitale de neurologie si psihiatrie cu 11.904 paturi. Lista ne-a fost furnizata de catre biroul de presa al Ministerului Sanatatii.Arad: Spitalul de Psihiatrie (cronici) Mocrea (115 paturi); Spitalul de Psihiatrie Capalnas (85 paturi);Arges: Spitalul de Psihiatrie "Sf. Maria" Vedea (211 paturi);Bihor: Spitalul Clinic de Neurologie si Psihiatrie Oradea (403 paturi); Spitalul de Psihiatrie si Masuri de Siguranta-Stei (247 paturi); Spitalul de Psihiatrie Nucet (226 paturi);Botosani: Spitalul de Psihiatrie Botosani (375 paturi); Spitalul de Psihiatrie (cronici) Podriga (80 paturi);Brasov: Spitalul de Psihiatrie Brasov (705 paturi);Braila: Spitalul de Psihiatrie "Sf. Pantelimon"- Braila (425 paturi);Buzau: Spitalul de Psihiatrie si pentru Masuri de Siguranta Sapoca (670 paturi );Calarasi: Spitalul de Psihiatrie - Sapunari (175 paturi);Cluj: Spitalul de Boli Psihice Cronice - Borsa (215 paturi);Dolj: Spitalul Clinic de Neurologie si Psihiatrie Craiova (395 paturi); Spitalul de Psihiatrie - Poiana Mare (500 paturi);Galati: Spitalul de Psihiatrie "Elisabeta Doamna" Galati (245 paturi);Giurgiu: Spitalul de Psihiatrie Vadu-Lat (70 paturi);Harghita: Spitalul de Psihiatrie Tulghes (390 paturi);Hunedoara: Spitalul de Psihiatrie si pentru Masuri de Siguranta - Zam (385 paturi);Iasi: Spitalul Clinic de Psihiatrie Socola - Iasi (870 paturi); Spitalul de Psihiatrie si pentru Masuri de Siguranta Padureni-Grajduri (220 paturi);Ilfov: Spitalul de Psihiatrie "Domnita Balasa"- Balaceanca (341 paturi);Maramures: Spitalul de Psihiatrie Cavnic (130 paturi);Neamt: Spitalul pentru Bolnavi Psihici Cronici-Gadinti (120 paturi);Olt: Spitalul de Psihiatrie (cronici) Schitu Greci (160 paturi);Prahova: Spitalul de Psihiatrie Voila, Campina (565 paturi);Sibiu: Spitalul de Psihiatrie "Dr. G. Preda", Sibiu (545 paturi);Suceava: Spitalul de Psihiatrie Campulung Moldovenesc (80 paturi); Spitalul de Psihiatrie (cronici) Siret (210 paturi);Teleorman: Spitalul de Psihiatrie Poroschia (185 paturi); Spitalul de psihiatrie cronici ''Kalinderu'' Balaci (110 paturi);Timis: Spitalul de Psihiatrie Gataia (450 paturi); Spitalul de Psihiatrie si Masuri de Siguranta -Jebel (405 paturi);Vaslui: Spitalul de Psihiatrie Murgeni (146 paturi);Valcea: Spitalul de Psihiatrie Dragoesti (130 paturi);Municipiul Bucuresti: Spitalul Clinic de Psihiatrie "Prof. Dr. Alexandru Obregia" (1.225 paturi); Centrul de Evaluare si Tratament a Toxicodependentelor pentru Tineri "Sf. Stelian" (45 paturi); Spitalul de Psihiatrie Titan - "Dr. Constantin Gorgos" (50 paturi).Curierul National (28-10-2005)

Aceasta este versiunea "lo-fi". Pentru a vedea versiunea grafica integrala:click aici.
Invision Power Board © 2001-2014 Invision Power Services, Inc.
IPS Driver Error

IPS Driver Error

There appears to be an error with the database.
You can try to refresh the page by clicking here